ISTORIE

Ana Gavrilă: Mă doare nedreptatea și nepăsarea celor care n-au învățat nimic din istoria României

Dupã despãrţirea de Jean Pop, patru zile a ţinut firul liniei ferate spre Alba, dar prin   pãduri, mlaştini şi prin lanuri, ferindu-se de ochii semenilor. Avea hainele rupte şi era flămând.  Aşa a juns în Sântimbru, unde voia să tragă la  familia lui Petre Sãbãdus,  fostul său coleg de liceu, de acum medic. Când a fost fugar Petre, dupã anul 1940, odatã cu refugiul transilvãnenilor din Ardealul ocupat,  a stat ascuns în casa lui Gavrilă din  Netotu împreună cu Traian Mârza.   

Nu ştia cã doctorul fusese ucis în închisoarea de a Gherla, în 1952.  Aşa a ajuns Ion Gavrilă Ogoranu  la Ana, soţia lu Petre Săbăduş.

,,O prietenã de-a mea din Sântimbru, Lazãr Auruţa, mi-a spus că a venit Gavrilã la ei şi m-a chemat şi pe mine sã-l vãd.  M-am dus, era slab îmbrãcat, era foarte slab, era cu cojoc, avea un pistol mitralierã. Dupã douã zile a venit la noi. M-a rugat sã mã duc la Cluj, la Maga Mihai, fost coleg de-al soţului meu, sã mă duc sã-l întreb ce s-o întâmplat cu Chiuşdea şi cu ceilalţi. M-am dus şi nu l-am gãsit pe Maga. M-am dus în toamnã şi mi-a spus cã Chiuşdea şi ceilalţi an trecut în Grecia şi el se intereseazã sã plece şi Gavrilã. În primãvara lui 1956 m-am dus din nou la Cluj, la Maga Mihai. Şi mi-a spus cã au fost vânduţi şi îs la Securitate.  Gavrilã sã facã ce stie.

Gavrilã vroia sã treacã şi el în Iugoslavia, si eu am spus că şi soţul meu acolo a fost prins, şi sã nu se ducã” relata Ana Gavrilă. 21 de ani l-a ascuns Ana Gavrlă pe Ion Gavrilă Ogoranu, asumâdu-şi mari riscuri. Liderul grupului din Munţii Făgăraşului era condamnat la moarte în contumacie şi era urmărit în toată ţara de Securitate şi Miliţie.  ,,Ştiam, dacã îl gãseşte, vom fi executaţi toţi. În iarna anului 1975, când şeful de miliţie din Gâltiu s-a interesat de planul casei, a trebuit sã plece şi sã ierneze într-un bordei în Munţii Apuseni. În 1976 a fost arestat şi s-a întors după 6 luni” relata Ana Gavrilă.

  RECOMPENSE PENTRU TORŢIONARI ŞI JUDECĂTORI, DUPĂ 1990

,, Eu cred că mãcar atât a rãmas, un pic de demnitate pentru perioada respectivã a poporului român, cã un popor nu trãieşte numai cu pâine şi cu salam cu sau farã soia, ci şi cu demnitate şi onoare în lume, şi cred că mãcar atât am adus şi noi acestei ţări prin jertfa noastră, prin moartea atâtor oameni; au spãlat cu sângele lor mãcar faţa României mânjite de trãdãri şi de vânzãri” explica Ion Gavrilă Ogoranu. În cazierul   lui Ion Gavrilã Ogoranu sunt menţinute toate condamnãrile lui pentru lupta anticomunistã, inclusiv   pedeapsa capital.  Judecãtorii lui au fost recompensaţi de puterea instalatã în 1989.   Unul dintre aceştia, colonelul de justiţie Nicolae Valeriu Sitaru, a fost avansat imediat, în februarie 1990, la gradul de general-maior ca o recunoaştere a meritelor.

DUREREA ANEI GAVRILĂ, CUPRINSĂ ÎNTR-O SCRISOARE  DESCHISĂ ADRESATĂ MINISTRULUI JUSTIŢIEI    ,,STIMATĂ DOAMNĂ MINISTRU,

În anul 2001, subsemnata Gavrilă Ana din localitatea Gâltiu, judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei   pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice. Nu am primit atunci niciun răspuns. În data de 9 martie 2006, adică după 5 ani, am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întruct nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgeţă a Guvernului nr. 214/1999”.

Doamnă Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăsi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbati vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.

POVESTEA UNEI LUPTĂTOARE

,,M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drambar, judeţul Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Gâltiu, judeţul Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.  M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu.

MOMENTUL 23 AUGUST 1944

Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Imi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.

Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii. În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomuniste.

Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Marza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşaă. Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră.  Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistentei din Targu Mures.

ARESTAREA STUDENŢILOR DIIN MAI 1948

În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. In 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenteşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Gâltiu, aprovizionaţi de mine. Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutati de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea. În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţâandu-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii.

EVACUATĂ DIN CASĂ

Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în muntii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine. Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa Iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Intre ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi.

PROCESUL STUDENŢILOR DIN 1949

O intreaga iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am înghetat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine. Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti. Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această inchisoare. Am reuşit să iau legatura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.

UCIS ÎN BĂTAIE DE GOICIU, LA GHERLA

Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.  Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bataie.
Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al cărui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia, mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.

ALUNGATĂ  DE SECURITATE

Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu voia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimiă. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Gâltiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Intre timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru.
N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevar nu ştiam nimic. În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.

GAVRILĂ A AJUNS LA GÂLTIU

În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia.
Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestaţi la Securitate.

Ion Gavrila a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşan. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor. Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţ să fie dată secretarului Sfatului popular.

M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportata timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă. In 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijita de profesorul Ioan Gavrilă. Intâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care  îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate.

Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legatura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Marza Pavel, Dr. Gruita, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Marza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost facuta prin mine. Din casa mea a plecat in 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a intors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am ingrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.

,,DIN NOU INSULTATĂ ŞI UMILITĂ”

Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui. Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă. Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroboreaza art. 1 cu art. 2 si cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România.

Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroboreaza cu art. 2 din altă lege postdecembristă, însemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri. Declar că îmi retrag cererea trimisă Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim. Cu stimă, Gavrila Ana”. (Lucia BAKI)

Comentează

Back to top button