POLITICĂ

Regimul politic actual să înțeleagă că în 1989 LIBERTATEA nu a fost dată prin decret

Hannah Arendt observa că orice revoluție are două etape distincte: prima a eliberării de opresiune, a doua a constituirii unui nou corp politic care poate garanta acea libertate. Nimeni nu poate nega momentul eliberator din decembrie 1989. Totuși realitatea politică cristalizată prin Constituția din 1991 e în mică măsură rezultatul suflului eliberator și într-o mult mai mare măsură rezultatul unui efort al elitei statale de a limita expresia energiei sociale atâta timp închisă în cadrul totalitar. O limitare pe care o plătim până azi pentru că ea nu viza evitarea anarhiei, ci permitea o formă de represiune mai subtilă, care utilizează legitimarea democratică pentru a contracara spiritului eliberator.

Postcomunismul românesc e dominat de tensiunea între momentului eliberator inițial și continuitatea instituțională de facto. Realitatea continuității statale nu este numai în contradicție cu discursul revoluționar, este chiar antiteza sa.

Continuitatea a fost posibilă printr-o remarcabilă adaptare a fostei elite, dar și prin capacitatea acesteia de a construi o democrație cu geometrie variabilă. Astfel în 1990 momentul electoral e utilizat pentru a delegitima societatea civilă proaspăt eliberată care dorea o schimbare, una în mod logic în sensul decomunizării. Răspunsul puterii a fost o adevărată pedagogie a fricii de schimbare care îi va face pe oameni nu numai să nu-i mai iubească pe cei care se opuseseră regimului comunist, ci chiar să-i urască. Revoluționarii și puținii foști disidenți din eroi devin ținta disprețului public. Victimile închisorilor comuniste în loc să fie onorați, devin victimele propagandei statal-feseniste.

Noul regim nega sensul anticomunist al momentului 1989 deci, pe fond, neagă faptul că regimul comunist a căzut în urma unei revoluții. Cuvântul revoluție era încă folosit, înțelesul său fusese însă pervertit pentru a se potrivi cu nevoia de continuitate noii-vechi elite.

Momentului eliberator din decembrie 1989 i-a succedat un corp politic contra-revoluționar. Totuși fragilitatea acestei construcții instituționale paradoxale nu putea produce o autoritate destul de solidă încât să anuleze libertățile câștigate. Ele existau, dar instituțiile care apar sunt construite pentru a face aceste libertăți cât mai puțin relevante politic. Ultimii ani au confirmat durabilitatea acestei realități. Energia socială există pentru a critica, pentru a protesta, pentru a provoca schimbarea unui guvern. Dar forța socială e limitată la dimensiunea ei delegitimatoare. Libertatea  care se exprimă astfel nu irigă constant instituțiile politice, partidele, opinia publică. Ea produce explozii mai mici sau mai mari care sunt detonate sau instrumentalizate de diverșii deținători ai puterii politice, economice sau mediatice. Astfel se declanșează constant cicluri ale dezamăgirii sociale.

Aceste cicluri nu reușesc să sporească înțelepciunea colectivă pentru că e mai simplu să găsești țapi ispășitori decât să accepți vinovății mult mai adânci. Iar atitudinea față față de Revoluția din 1989 și memoria socială a acesteia e unul rezultatele frustrării colective prost orientate.

Realitatea unei forme de libertate e incontestabilă, dar incontestabilă e și neputința de a beneficia de ea la nivelul sferei politicului. O neputință colectivă, o neputință a societății românești. Rezultatul e o democrație frustrată. Aparent există toate instituțiile democratice, toate legile. Spiritul acestora, pentru a prelua formula lui Montesquieu, nu e însă unul al libertății. E chiar un spirit al fricii de expresiile concrete ale acesteia. Acest spirit nu poate fi înțeles decât ca o reacție a statului în fața fenomenului de auto-eliberare a societății din decembrie 1989 și din lunile de după.

Încă  din a doua jumătate a anilor ’90, dar mai ales după 2000, dacă vorbești despre Revoluția română ești privit cel puțin cu ironie, dacă nu chiar cu suspiciune. Pesemne ești fie naiv, fie demagog.

Revoluția și-a pierdut relativ repede capacitatea de a produce sens. Asta nu înseamnă că nu a rămas un reper temporal fundamental. Împarte viețile tuturor românilor care au cunoscut regimul comunist între un înainte și un după decembrie 1989. Dar nici pentru clasa politică, nici pentru instituțiile statului, nu este un simbol căruia să-i respecte cu adevărat memoria. Soarta dosarelor rușinos plimbate de Justiție ca de la Ana la Caiafa e concludentă pentru măsura în care fiecare încearcă să se descotorosească de Revoluție. Dincolo de anumite cuvinte frumoase, faptele spun totul și decredibilizează orice invocare a statului de drept.

Eșecul nu este numai unul al unor oamenii sau instituții, este unul al corpului politic postcomunist. Dar poate că, de fapt, asistăm la o reușită a acestui corp politic, o revelare a sensului său ascuns: acela de a umili simbolul eliberării societății de ieri, deci de a umili astfel și dorința ei viitoare de emancipare.

Toate partidele politice apar nu numai după Revoluție dar și, putem spune, din Revoluție. În 1990 clivajul politic e între FSN-ul care care pretindea monopolul reprezentării Revoluției și opoziția anticomunistă partizană a continuării Revoluției. Numai un mic grup de nostalgici contestau autenticitatea acesteia. În anii care au urmat apar reviste cu discurs extremist precum România Mare care vorbesc despre “evenimentele din Decembrie 1989”. Un Raport SRI din 1993 consacră instituțional această formulă care, sub aparenta sa neutralitate, implicit denunță ideea existenței unei forme de Revoluție în favoarea tezei loviturii de stat.

Anii au trecut, diverse adevăruri amestecate sau nu cu minciuni au fost spuse, toate au avut drept rezultat, dorit sau nu, demitizarea a Revoluției în favoarea paradigmei loviturii de stat. Discursul inițial extremist despre acel moment istoric a trecut de la margine în centru, din extrem a devenit dominant. Dincolo de realitatea istorică a acelui moment, evoluția sensului său simbolic este importantă pentru a înțelege ce domină mentalitatea celor care populează instituțiile statului, a celor care domină sfera economică și a mijloacelor mass-media. Ce vedem prin prisma Revoluției și a atitudinii față de aceasta? Vedem cum cei care au preluat puterea pe 22 decembrie 1989 au abandonat ei înșiși acel reper. Dincolo de câteva gesturi protocolare, zona fostului FSN, care domină și azi majoritatea partidelor, nu simte niciun fior în fața steagului cu stema smulsă. Utilizarea discursului revoluționar în decembrie 1989 a fost o strategie de adaptare a unei mari părți a elitei statului comunist pentru a păstra controlul instituțional. Proclamând victoria Revoluției Ion Iliescu a fost cel care a pus capăt procesului revoluționar și prin asta a fost primul și cel mai important contra-revoluționar. Structurile statului au înțeles asta și l-au susținut în demersul său reușit de adaptare cvasi-darwiniană a vechilor structuri la noul context: totul a trebuit să se schimbe pentru ca ca nimic să nu se schimbe.

Noul regim nu a blocat alternanțele politice, dar le-a făcut inofensive în raport cu cei care dețineau controlul instituțional, unul inclusiv asupra resurselor economice.

Un asemenea regim nu poate cultiva memoria unei Revoluții care amintea de miracolul momentului eliberator.

Ion Iliescu va fi singurul care va aminti constant de Revoluție nu pentru că este momentul său de glorie, ci pentru că paradigma loviturii de stat îl incriminează  direct. Fostul șef al statului spune însă o poveste în care nu mai crede decât domnia sa.  Dar și aceasta este semnificativă pentru că mitul revoluției în discursul iliescian are în centrul său faptul că datorită lui și CFSN-ului s-a evitat anarhia, s-a evitat războiul civil etc. Accentul nu e pus pe procesul revoluționar, pe de-comunizare, ci tocmai pe evitarea decomunizării, pe evitarea continuării acelor schimbări care ar fi pus în evidență responsabilii direcți ai crimelor regimului care se prăbușise. Acest rolul contra-revoluționar al lui Ion Iliescu și al CFSN a apărut evident celor care au fost în stradă în decembrie 1989, iar aceștia vor rămâne mult timp fermentul opoziției civice și politice.

Aparent regimul politic actual își are rădăcinile în momentul revoluționar. Dacă ar fi numai realitatea instituțională a eșecului Justiției de ieri și de azi în tratarea acestui subiect și ar fi suficient să conchidem faptul că această origine este înșelătoare. Tot procesul constituțional începând cu campania electorală care a dus la alegerea Constituantei pe 20 mai 1990, trecând prin procesul de redactare și terminând cu referendumul constituțional din 8 decembrie 1991 poartă pecetea dorinței de a a limita schimbările. Deci și de a evita o decomunizare care ar fi dus inclusiv la identificarea responsabilităților pentru crimele din decembrie 1989.

Statul-partid sau partidul-stat s-a relegitimat prin Revoluție și apoi a desenat singur, fără negocieri reale, modalitatea instituțională de a ignora ruptura revoluționară și a legaliza continuitatea instituțională. Originea actualului regim nu e deci în decembrie 1989, ci în decembrie 1991, iar cadrul politic și constituțional consacrat atunci nu era împlinirea Revoluției, ci desăvârșirea contra-revoluției. Schimbarea textului constituțional consacra o continuitate de substanță. O continuitate la nivel sociologic, instituțional și de mentalitate. O continuitate care avea nevoie de multiple straturi de minciună, dezinformare și manipulare pentru a îmbrăca mantia reformistă, democratică, mai târziu europeană, pro-americană, ba chiar și regalistă.

Un ocean de minciuni acoperă încet dar sigur ruinele rămase în urma încercărilor autentice de a elibera, de a democratiza, de a căuta adevărul. Deși memoria Revoluției rămâne o miză importantă, gesturile protocolare, inclusiv cele din aceste zile, nu trebuie să ne inducă în eroare: ele sunt făcute să rotunjească unghiurile unei înfrângeri  nete.

Mitul Revoluției e înlocuit de mitul loviturii de stat. Dincolo de diverse argumente istorice, mitul Revoluției române amintea de realitatea unei eliberări venită de jos în sus, de realitatea delegitimării absolute a regimului comunist, de realitatea represivă a acestuia și a tuturor instituțiilor militare sau civile care l-au sprijinit. Prin contrast mitul loviturii de stat e de facto o încercare de a scrie istoria din punctul de vedere al lui Nicolae Ceușescu. Prin asta e o revanșă istorică a ceaușismului împotriva anticomunismului. Iar asta a fost posibil inclusiv pentru că Revoluția nu a fost niciodată un adevărat mit fondator al statului român postcomunist. Spiritul și reflexul profund al acestuia, indiferent chiar de conducătorii politici, a fost totdeauna să protejeze mai degrabă autorii represiunii decât victimele acesteia.

Mitul Revoluției exprima un adevăr profund care și azi poate da încredere societății românești în ea însăși. Mitul loviturii de stat o lasă pradă fatalismului mioritic și neîncrederii patologice, o lasă vulnerabilă în fața apariției unui alt (Front) Salvator, cu sau fără grade.

Memoria Revoluției române ca moment eliberator ne amintește că libertatea nu le-a fost dată românilor de sus în jos. Ea a a fost câștigată datorită unor eroi reali care au luptat pentru ea, nu a unor simple victime inconștiente. Pentru ca azi libertatea să nu poată fi luată prin decret o condiție necesară e să ne aducem aminte că nici nu a fost dată prin decret. Dar și că, până acum, românii s-au bucurat de libertate fără să știe să o convertească la nivelul binelui comun, la nivelul creării unui nou corp politic inspirat de momentul eliberator.

Sursa: Contributors

Comentează

Back to top button