Dosarul Revoluţiei este departe de final, deşi sunt 32 de ani de atunci şi deşi vorbim de peste 1200 de morţi şi răniţi, majoritatea după 22 decembrie 1989. Lustraţia am ratat-o, astfel că foşti membri ai nomenclaturii comuniste, foşti ofiţeri de securitate, foşti colaboratori ai ei au ajuns să ocupe funcţii importante în stat, au ajuns să-şi facă reţele de influenţă, iar unii, mai bine orientaţi, şi-au clădit imperii financiare, chiar media, cu bani din fondurile fostei Securităţi. Târziu după decembrie 1989, comunismul a fost condamnat – moral, nu judiciar – ca regim ilegitim şi criminal, dar că pentru aceste crime oficial au răspuns doar doi – trei foşti torţionari.
Explicaţia succintă pentru această situaţie poate fi citită într-o frază: „Libertatea (post-comunistă – n.r.) a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice”, declară Germina Nagâţ, membru al Colegiului Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii.
Am vorbit cu Germina Nagâţ – care a condus, timp de peste 15 ani, Direcția Investigații a CNSAS –, despre cauzele ratării şansei noastre din Decembrie 1989. Despre distrugerea a zeci de mii de dosare în zilele Revoluţiei. Despre situaţia absurdă în care foşti ofiţeri de Securitate au primit certificate de revoluţionar sau în care alţii au devenit magistraţi, pe care legea nu-i declară însă incompatibili. Despre piedicile legale, instituţionale, financiare puse organismului de deconspirare a Securităţii, chiar la trei decenii după ieşirea, oficială, din scenă a Securităţii. Despre sentinţa aberantă şi revoltătoare dată în dosarul Gheorghe Ursu. Despre lecţiile învăţate de la Constantin Ticu Dumitrescu, iniţiator al Legii lustraţiei și al Legii pentru accesul la propriul dosar şi pentru deconspirarea fostei securităţi.
„Democrația noastră e roasă pe dinăuntru, e tot mai golită de conținut”
Lupta cu rămăşiţele Securităţii este, la trei decenii de la căderea comunismului, încă disproporţionată, doamnă Germina Nagâț. Se poate spune că am fost învinși, chiar şi în democraţie, de fosta Securitate?
Înfrângerile se văd doar la capătul cursei. Noi n-am ajuns încă acolo, nici măcar nu știu dacă am trecut de mijlocul ei. Dar un lucru mi se pare sigur: democrația noastră e roasă pe dinăuntru, e tot mai golită de conținut, până într-atât încât riscă să ajungă o butaforie. Statul român democratic a venit pe lume asistat de securiști chiar în sala de nașteri. Și în timp ce a crescut, ei se repliau, se reorganizau și îl treceau sub „protecția” lor. Au început chiar din prima oră de după plecarea lui Ceaușescu din Comitetul Central. Elicopterul a decolat la 12,05, iar la ora 13 s-a dat ordinul distrugerii dosarelor aflate în sediile județene ale Securității, în fișetele ofițerilor. Știm asta din numeroasele procese-verbale de distrugere, strânse din toată țara. Faptul că prima lor grijă a fost să distrugă tot ce era „în lucru”, adică tot ce nu era arhivat, ne arată de fapt cum s-a completat certificatul de naștere al statului român democrat: direct în tocător. Așa am ajuns să fim manipulați, înșelați și furați ca în codru. Libertatea a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice. Ei sunt unul dintre motivele pentru care viața în țara asta li se pare de netrăit câtorva milioane de români. Sărăcia endemică e rezultatul „tunurilor” și al căpușării economiei până la os. Lor le datorează România porecla de „Securistan”.
„Condamnarea comunsimului trebuia să fie însoțită de o predare completă și onestă a arhivelor”
Ce era firesc, ce putea urma condamnării a comunismului din decembrie 2006?
Pentru început, aș zice că trebuia să fie însoțită de o predare completă și onestă a arhivelor. Chiar dacă trecuseră 16 ani de la Revoluție și între timp se făcuse relaxat „epurarea” dosarelor, adică distrugerea probelor care i-ar fi trimis pe mulți la închisoare, unde le era locul, acela era momentul unei predări oneste a dosarelor. Adică, o predare corectă, cu inventarul complet pe masă, ca să se poată decide în cunoștință de cauză ce rămâne clasificat și ce nu. Și mai ales trebuiau predate instrumentele de căutare/regăsire a informației (cartotecile și sistemele de evidență informatică ale Centrului de Informare şi Documentare). Nu s-a întâmplat asta, după cum bine știți.
„Marea predare”, cum îi spunem noi, a fost un imens pas înainte, dar el s-a oprit cumva în aer. S-au descărcat în curtea CNSAS de la Popești-Leordeni kilometri de rafturi, camioane întregi de dosare, dar fără inventare minimale, fără evidențele care să-ți permită să pui informația la lucru, să faci deconspirarea pe care o cere legea. Or, noi am fost puși în situația să lucrăm cu dosarele Securității chiar în timp ce le inventariam și le prelucram arhivistic, adică fără să știm ce conține fiecare și unde să căutăm documentele necesare, ca să putem deconspira.
Când le descriem modul de lucru colegilor noștri din rețeaua europeană a fostelor arhive secrete comuniste, se uită la noi siderați! De pildă, în Polonia s-a predat mai întâi cartoteca, și abia pe urmă dosarele. Iar Institutul polonez nu e cu mult mai bătrân decât CNSAS-ul. Deci nu doar momentul transferului de arhivă intră în discuție, ci și modul în care s-au făcut lucrurile. Cu cap sau fără… Eu sunt convinsă că întârzierea înființării CNSAS, care a apărut abia la zece ani după Revoluție, plus alți şase ani de nepredare a dosarelor, deși legea era în vigoare, plus nepredarea sistemelor complete de evidență n-au fost altceva decât un mod de temporizare și de limitare a „daunelor” pe care deconspirarea le-ar fi produs în societate, în viața politică mai ales. Iată, în 2021 încă suntem în situația să negociem și să așteptăm predări de dosare și de evidențe, scriptice și informatice.
În ultimii doi ani, CNSAS a preluat foarte puțin, ca să nu zic că a preluat mai nimic, deși promisiuni au fost multe, și în intervenții publice, și în discuții private. Nu cred că pandemia poate fi o explicație, fiindcă niciuna dintre părțile implicate n-a pus lacătul pe ușă timp de doi ani. E clar că tergiversarea predării dosarelor și a instrumentelor de lucru a fost și rămâne o soluție de „damage control”, de control al „daunelor”. Cu ghilimele la cuvântul daune, căci ele sunt ca și inexistente pentru securiști și colaboratorii lor, legal vorbind.
Și aici ajungem la chestiunea consecințelor legale ale deconspirării. Mă întrebați ce s-ar fi putut face? Păi, după o deschidere adevărată a arhivelor ar fi fost firească o schimbare a legislației penale, adică un Cod Penal care să nu prescrie crima, privarea abuzivă de libertate, tortura și alte fapte grave, care s-au comis în timpul regimului comunist. Ca să nu mai avem situația aberantă de la Parchet, în care trebuie să demonstrezi că acțiunile Securității, care au fost îndreptate împotriva unor mase largi de cetățeni, au fost de fapt infracțiuni împotriva umanității, singurele care nu se prescriu. Amintiți-vă că în 2017 dosarul uciderii lui Gheorghe Ursu a fost respins de judecătorul de cameră preliminară, cu motivația că nu e suficient argumentată situația-premisă. Adică, nu era suficient de clar pentru judecător că în timpul regimului comunist s-au comis infracțiuni împotriva umanității. Asta e singura categorie în care mai poate intra omorârea unui disident în arestul Miliției, într-o anchetă a Securității. O legislație penală adusă în Europa zilelor noastre n-ar fi permis prescrierea ororilor care s-au comis până în ultima zi a regimului comunist și i-ar fi pedepsit pe făptași, mai ales că mulți dintre ei trăiesc.
Putereaacincea.ro
Puteţi urmări ştirile 10TV.RO şi pe Facebook!
