Rafila, tată și fiu: Securitatea condusă de Alexandru Rafila a acționat cu o cruzime extraordinară

Punerea doctorului Alexandru Rafila pe primul loc pe lista PSD pentru Camera Deputaţilor a generat un scandal imens după ce presa a dezvăluit că tatăl lui, pe care îl cheamă tot Alexandru Rafila, a fost şeful securităţii din Arad între 1945-1949 şi este acuzat că a participat la torturarea ţăranilor care refuzau să se înscrie în colectiv.

Astăzi, nu numai că doctorul Rafila a ajuns în Parlament pe listele PSD, dar ocupă și funcția de ministru al Sănătății în guvernul Ciucă.

Într-unul din episoadele celebrului serial „Memorialul durerii” intitulat „Torţionarii. Alexandru Rafila”, realizatoarea Lucia Hossu Longin a stat de vorbă cu urmaşii ţăranilor torturaţi şi ucişi în acei ani, dar şi cu Alexandru Rafila, fostul şef al securităţii Arad.

În mod sincer, noi sîntem de partea celor care n-ar vrea să-l vadă pe Alexandru Rafila în fruntea statului, la fel cum n-am vrea să-i vedem în această instituţie democratică pe niciunul dintre urmaşii torţionarilor din vremea comunismului. Este şi în avantajul acestora să stea de o parte, tocmai pentru a nu fi obligaţi să-şi condamne părinţii.

Pentru că mulţi, de o parte şi de alta, îşi spun părerea fără să-l fi ascultat pe torţionarul Alexandru Rafila, reproducem integral din episodul 6 al „Memorialului durerii” pasajele în care Lucia Hossu Longin îl intervievează pe acesta. Fără alte comentarii, lăsînd cititorii să tragă singuri concluziile.

Lucia Hossu-Longin: Un răspuns domnului Alexandru Rafila

“În 1998 am făcut un interviu cu Alexandru Rafila, fostul șef al Securității din Arad în perioada 1945 – 1949. Practic, răspundeam unui apel al locuitorilor din patru comune de pe Valea Crișului Alb, care făcuseră o plângere la Procuratura Militară (nr. 1316 din 28 decembrie 1990), în care îl denunțau pe Alexandru Rafila ca autor moral al uciderii, în anii 1947-49, a numeroși țărani care s-au opus colectivizării.

Interviul a fost difuzat la TVR 2 în anul 2009 și redifuzat în 2012, 2016, în cadrul ”Seriei negre” a Memorialului Durerii, iar acum reprodus într-o carte, ”Cerberii penitenciarelor”, alături de „Reeducarea de la Pitești”.Numele fiind foarte rar, Rafila, mulți s-au întrebat dacă e vreo legătură între Alexandru Rafila tatăl și Alexandru Rafila fiul? Și au descoperit că e. Descoperirea am făcut-o acum, pentru că a fost expus numele dumneavoastră în listele pentru Parlament.Alexandru Rafila fiul se justifică, afirmând că nu sunt obiectivă în Memorialul Durerii. Și rudele țăranilor împușcați în mijlocul uliței sunt tot fără obiectivitate?

Documentele de la AFDPR Arad spun limpede că Rafila a fost Șeful Securității între 1945 și 1949. Masacrul condus de el a avut loc în perioada 31 iulie-3 august 1949. Alexandru Rafila mai era Șeful Securității, așa cum arată documentele pe care le-au folosit când au înaintat plângerea către Procuratura Militară. Domnul Rafila n-a fost un simplu medic, ci șef al unei Securități în anii 1945-49, când s-au făcut cele mai teribile represiuni. Filmul nostru există de 20 de ani. Nu este un atac la adresa PSD. Nici acum, nici altădată.

Când am publicat cartea, nu știam că dumneavoastră candidați. Este o descoperire care a stat ascunsă mai bine de 20 de ani, dumneavoastră prin candidatură ați produs deconspirarea numelui. Locuitorii din cele patru comune, Apateu, Berecliu, Somoșcheș și Sepreuș, au cerut filmul, au vizionat în lacrimi cele 45 de minute și nimeni n-a contestat adevărul celor scrise. Cei care au scăpat cu viață, au primit în 1949, 340 de ani de muncă silnică și temniță grea. Peste 100 de familii au fost deportate, mulți au fost răniți. Securitatea condusă de Alexandru Rafila a acționat cu o cruzime extraordinară. Unul dintre cei uciși, care avea 20 de ani, le-a spus soldaților „ridicați-mi capul să mai văd o dată biserica și câmpul”

.Eu nu am nimic cu dumneavoastră, domnule Rafila, nici cu PSD-ul. Adevărul e acesta pe care l-am scris. El trebuie recunoscut și asumat măcar din compasiune pentru țăranii care au murit acolo. Recunoșterea, chiar dacă se face cu greutate, fiind tatăl dumneavoastră, e absolut necesară. Aceasta mi se pare a fi un semn de obiectivitate și poate de milă creștină.”- Lucia Hossu-Longin

MEMORIALUL DURERII. TORŢIONARII. ALEXANDRU RAFILA

PASAJUL 1:

– LUCIA HOSSU LONGIN: Am primit din partea AFDPR Arad o invitaţie în legătură cu modul în care s-a făcut aici colectivizarea. Aceasta este, deci, invitaţia lor. Deci, vă rog frumos. Întîmplător o dată cu această notă cu ce s-a întîmplat acolo am primit şi o listă cu cei care au avut anumite responsabilităţi în perioada aceea de la Securiatatea Arad şi Timişoara. Dumneavoastră eraţi şeful Securităţii. Ce ştiţi despre aceste evenimente la care noi ne referim? Haideţi să ne spuneţi punctul dumneavoastră de vedere, sincer.

–ALEXANDRU RAFILA: Nu ştiu nimic.

– LHL: Cum nu ştiţi nimic?

– A. R.: Eu nu am fost acolo.

– LHL: Nu aţi fost şeful Securităţii de la Arad?

– A. R.: Ba da, pînă în mai 1949, cînd am fost îndepărtat ca necorespunzător.

– LHL: Şi cum aţi ajuns şeful Securităţii, că totuşi este o promovare extraordinară să fii din simplu securist şeful Securităţii? Bănuiesc că aveaţi şi o capacitate anume.

– A. R.: Din simplu muncitor.

– LHL: Din simplu muncitor, cum aţi ajuns şeful Securităţii?

– A. R.: Păi, foarte bine. Pe vremea aceea era poliţia, nu era Securitate. Şi era Siguranţă. Cum am plecat de aicea? Am plecat cu o decizie de la Ministerul de Interne, în calitate de comisar şef la Siguranţă.

– LHL: Sub ordinele Ministerului de Interne?

– A. R.: Nu, sub ordinele chestorului de poliţie. Unde am lucrat, vasăzică, împreună pînă în 1947. În 47 s-a despărţit siguranţa de poliţie. S-a făcut Securitatea separat şi atunci m-a trecut de aicea şeful Securităţii judeţului.

PASAJUL 2:

– LHL: În clipa cînd aţi trecut şef al Securităţii judeţului, ştiaţi ce responsabilităţi are un şef al Securităţii unui judeţ?

– A. R.: Nu, ce ştiam eu, de 25 de ani? Să aplicăm măsurile împotriva celor care se opuneau legilor statului.

– LHL: Dumneavoastră eraţi atunci comunist? Credeaţi în comunism?

– A. R.: Credeam.

– LHL: Care să fie explicaţia ca un fiu de ţăran să creadă în comunism?

– A. R.: Păi, uitaţi cum. Eu am lucrat la CFR, ca muncitor, şi acolo, în rîndul muncitorilor, erau şi muncitori care luptau în ilegalitate pentru aşa zisele drepturi muncitoreşti. Că suntem oprimaţi, că suntem exploataţi şi aşa mai departe.

– LHL: Şi aceasta era raţiunea?

– A. R.: Raţiunea era aşa: pentru o bucată de pîine mai mare şi mai albă.

– LHL: Asta era? Dar o mîncaţi numai dumneavoastră, nu vă întrebaţi? Mîncau mai puţini oameni atunci o bucată de pîine albă.

– A. R.: Mă rog ştiţi cum a fost.

– LHL: Nu ştiu cum a fost. Nu am trăit atunci.

– A. R.: N-aţi trăit. E bine să ascultaţi.

– LHL: Păi asta vrem. Am venit să vă ascultăm. Dumneavoastră probabil că aveţi argumentele dumneavoastră pentru care aţi aceptat să fiţi şeful Securităţii. Deci nu ştiaţi ce responasabilităţi sînt?

– A. R.: Nu ştiam. Că am şi vrut să mă retrag de aici, cînd am văzut că nu mă duc la şcoala politică. Şi ne-a trimis la poliţie. Ne-a încartiruit la poliţie, masă la cantină la Interne şi ne-a dat cîteva mii de lei pe lună cum era atunci. Nu ne-a dat mult. Şi ne-a instruit şi ne-a trimis acolo să aplicăm linia partidului.

PASAJUL 3:

– LHL: Ce sarcini, ce misiuni avea Securitatea în acea perioadă?

– A. R.: N-am avut sarcini speciale pentru asta.

– LHL: Sarcini. Nu v-am întrebat speciale. Sarcini.

– A. R.: Nu, sarcini pentru colectivizare nu am avut.

– LHL: Cu cotele. Nu aţi avut nicio contribuţie?

– A. R.: Absolut. Absolut.

– LHL: Nu dumneavoastră. Conduceaţi un organism. Nu dumneavoastră, Securitatea.

– A. R.: Păi, da. Adică Securitatea. Nu eu. Vorbesc de serviciu. Da, de Securitate.

– LHL: Deci n-a avut niciun rol?

– A. R.. Eu nu am avut dispoziţii pe linia asta, ca să iau măsuri, să arestez. Pe linia de partid se duceau. Era Frontul Plugarilor. Ca organizaţie. Prin Frontul Plugarilor se făcea propagandă la sate ca să se înscrie în CAP-uri. Colectivizare, că nu a fost vorba atunci… În primul rînd s-a făcut reforma agrară.

– LHL: După ce le-a dat pămîntul, le-a luat pămîntul.

– A. R.: Da. Aşa, exact aşa.

PASAJUL 4:

– LHL: Noi avem suficiente documente care arată că securitatea a semnalat organelor superioare că deja, în zona Crişului Alb şi în toată zona Aradului, există mişcări de rezistenţă în faţa colectivizării. Este imposibil ca Securiatatea să nu fi avut…

– A. R.: Era organizaţie…

– LHL: Deci, Securitatea semnaliza prezenţa unei organizaţii şi a unei mişcări de rezistenţă?

– A. R.: Nu, nu numai că am semnalat, dar am şi reprimat-o.

PASAJUL 5:

– A. R.: În luna septembrie ‘48, cu ocazia tîrgului de la Arad, din septembrie, să facă răscoală. Asta a fost sarcina lor.

– LHL: Dumneavoastră de unde aţi aflat de sarcina lor? Aţi avut informatori?

– A. R.: Sigur. Informatori. Erau din rîndul lor. Din rîndurile organizaţiei care acţiona în sensul acesta.

– LHL: Şi, deci, la cest tîrg ce s-a întîmplat?

– A. R.: Nu s-a întîmplat nimic, pentru că noi i-am arestat dinainte.

– LHL: Cîţi aţi arestat?

– A. R.: Eu ştiu, să fi fost 20. Nu ştiu. Organizaţia.

– LHL: Şi au fost trimişi în judecată?

– A. R.: Da, au fost judecaţi.

– LHL: Şi condamnaţi?

– A. R.: Nu ştiu, că procesul a durat.

– LHL: Nu prea a durat. Cam în jur de un an de zile dura.

– A. R.: Din ‘48 pînă în ‘49… Eu am plecat. Şi în 50 am plecat de la…

PASAJUL 6:

– LHL: Am zis că pornim acest interviu de la o notă de sinceritate. Eu trebuie să vă aduc la cunostinţă că într-un ziar din Arad, s-a publicat următoarea notă în legătură cu morţii din Arad: „Vinovaţii principali ai acestei crime sînt, aşa cum o spun mărturiile D.R. Petru actualmente decedat, pe atunci prefect şi Rafila Alexandru, astăzi medic în Bucureşti, domiciliat în strada Emil Godeanu. Acelaşi Rafila Alexandru, ne spun mărturiile, se face vinovat de uciderea lui Muţiu Teodor şi Petran Ioan în 1949, în momentul deportării lor. Şi ei au fost ucişi fără judecată. Cei care mai sînt astăzi în viaţă îşi aduc aminte că Rafila Alexandru avea o minte diabolică şi o plăcere sadică în a-i bate pe cei închişi. Un fost deţinut politic Micuţ Gheorghe îşi aduce aminte că a fost obligat de acesta să asiste la torturarea deţinutului Zarea Ştefan, fruntaş social-democrat, care în urma bătăilor a decedat.” În ideea sincerităţii de la care am pornit acest interviu aş vrea să vă cer o explicaţie la aceste note.

– A. R.: Cei ucişi nu s-au întîmplat în perioada…

– LHL: Şi cum putea să fie numele dumneavoastră acolo implicat?

– A. R.: Păi, ce era mare lucru să spună acolo… Ăsta e adevărat, unul dintre ei, nu Moţiu… Zarea, da, Zarea a fost arestat cînd eram eu. Dar nu l-am cercetat eu.

– LHL: Şi în urma bătăilor a decedat?

– A. R.: Da, dar n-a decedat în urma bătăilor, a fost bolnav.

– LHL: A fost bolnav?

– A. R.: Da. Şi a fost internat în spital şi a murit în spital.

– LHL: În spital, care, la Arad?

– A. R.: Da, judeţean, la interne.

– LHL: Şi dumneavoastră credeţi că ancheta nu s-a făcut cu torturare?

– A. R.: Eu nu am asistat la… Se poate, se poate, se poate…

– LHL: Se făceau torturări în timpul anchetelor? Se proceda la torturarea deţinutului în timpul anchetei? Asta trebuie să ştiţi.

– A. R.: Trebuie să ştiu. Se poate să-i mai fi bătut sau aşa ceva, dar nu ca să-i omoare…

– LHL: Păi prin tortură se înţelege bătaie.

– A. R.: Da, da, sforţare.

– LHL: Sforţare?

– A. R.: Da, sau ameninţare. Tortură… Psihică, morală şi fizică.

– LHL: Deci se practica atunci?

– A. R.: Se mai practica. Din moment ce cel deţinut îşi recunoştea apartenenţa sau fapta, ce rost avea să-l torturezi. Poate cei care au fost mai rezistenţi, care nu au vrut să spună…

– LHL: Ştiţi ce rost avea. Că noi nu am fost, din mărturiile celor care ne-au povestit, rezultă că din clipa cînd un om era arestat se încerca să se obţină de la el alte nume, alte locuri, alte puncte de rezistenţă, deci nu numai faptul că el îşi recunoştea vina lui, era implicat, era obligat să spună şi să aducă, să fie arestate şi alte persoane, chiar unele dintre ele absolut nevinovate. Deci în acest scop, era torturată?

– A. R.: Deci, în acest scop nu am făcut aşa ceva…

– LHL: Dumneavoastră nu, dar subalternii puteau să o facă?

– A. R.: Puteau s-o facă, dar nu au făcut.

– LHL: Sunteţi medic. Dacă un om a decedat în închisoare, se presupune că a fost chinuit.

– A. R.: Da, dar nu. A fost bolnav. S-a raportat că Zarea e bolnav, am chemat medicul şi medicul a spus că trebuie internat în spital, că el a fost cam alcoolic.

– LHL: Cine a fost cam alcoolic?

– A. R.: El, Zarea. Şi făcuse edeme la faţă şi la picioare şi a fost internat şi a stat cîteva săptămîni, cred că două, trei săptămîni în spital.

– LHL: Deci vă amintiţi că avea edeme?

– A. R.: Da. Şi am chemat doctorul să văd ce are, respira greu, era bolnav.

– LHL: Social-democraţii îl au pe Ştefan Zarea ca fiind unul dintre eroii partidului lor.

– A. R.: Da.

– LHL: Eu cred că totuşi au motive să-l socotească un erou.

– A. R.: Păi dacă a murit aşa, în condiţiile astea.

– LHL: Cîţi ani putea să aibă cînd a murit? Era un om tînăr.

– A. R.: Tînăr, tînăr era… Era de vreo 30 şi ceva de ani.

– LHL: Deci trebuie să precizăm că n-a murit din edeme, a murit din torturi?

– A. R.: Păi, nu.

– LHL: Ce să înţeleg prin „păi, nu”? „Păi, nu”, ce?

– A. R.: Adică, cum a murit în timpul torturilor, din cauza lor?

– LHL: A murit ca o consecinţă a torturării şi nu ca o consecinţă a edemelor? Asta vreau să-mi precizaţi.

– A. R.: Asta doctorii să spună.

PASAJUL 7:

– LHL: Cei care ne-au dat aceste documente spun că eraţi renumit în Arad pentru duritatea dumneavoastră. Aşa este?

– A. R.: Nu.

– LHL: Ce fel de om eraţi în exerciţiul funcţiunii?

– A. R.: Un om corect, n-am arestat pe nimenea sau din ordinul meu n-a fost arestat nimenea dacă n-a fost un document sau o informaţie că a fondat undeva. Că nu primeam, e adevărat, intervenţii şi nu puteam să primesc că ştiţi, adică nu ştiţi, că atuncea nu se proceda cu trafic de influenţă şi chestii din astea. Şi n-a fost chiar aşa, că le-am dat posibilitatea de destule ori ca să mai vadă un părinte, ceea ce nu prea era voie.

– LHL: Ce influenţe puteau să fie, din partea cui? Că nu îndrăznea nimeni, nici măcar să spună că e rudă cu cel arestat?

– A. R.: Da, păi în sensul ăsta, că nu puteau să se apropie.

– LHL: Probabil în anchete…

– A. R.: Dar eu nu anchetam.

– LHL: N-aţi anchetat niciodată?

– A. R.: Nu prea. Nu-mi aduc aminte, aşa, ca să zic că pe Zarea l-am anchetat eu, de exemplu. Nu.

– LHL: Ascultaţi-mă, dacă eraţi 20 de oameni la Securitatea din Arad şi dumneavoastră eraţi şeful lor şi în perioada aceea era o muncă foarte mare, o activitate foarte intensă a Securităţii, pentru că era începutul comunismului şi erau atîţia oameni care aveau o rezistenţă împotriva comunismului. Deci cum puteţi să-mi spuneţi, iertaţi-mă că fac acest accent, că nu eraţi implicat în anchetă? Că nu se poate să mişte ceva în Securiatea unui judeţ şi omul care conduce să nu ştie. Deci, că este arestat un om, că era anchetat?

– A. R.: Ştiam, ştiam, ştiam, cum să nu ştiu. Că sunt arestaţi?

– LHL: Da.

– A. R.: Cum să nu ştiu?

– LHL: Şi nu aţi asistat la anchetarea lor niciodată?

– A. R.: Păi, de ce să asist? Aveam eu timp?

– LHL: Dar ce făceaţi în timpul acesta?

– A. R.: Păi, eu aveam alte probleme, cu informaţii. Du-te la şedinţe toată ziua, du-te la Timişoara la regiune… Păi ce, eram eu acolo tot timpul? Nu eram.

– LHL: Acuma, faptul că mărturisiţi că nu eraţi, asta nu înseamnă că nu aveaţi totuşi o răspundere.

– A. R.: Păi cum să nu? Nu eram eu şef? La vîrsta aceea.

– LHL: Spuneţi-mi, la vîrsta aceea un om poate să aibă conştiinţă?

– A. R.: Poate. Ar trebui să aibă.

– LHL: Cineva spunea că o fiinţă fără conştiinţă este ruina sufletului.

– A. R.: Da. Sigur. Conştiinţa luptei de clasă!

PASAJUL 8:

– A. R.: Aveţi timbrul acesta de revoluţionar dumneavoastră.

– LHL: M-aţi fi arestat în 1949 dacă…

– A. R.: Sigur.

– LHL: Sigur? Da?

– A. R.: Păi dacă aţi fi activat împotriva…Da, cum să nu? Pe mine nu m-ar aresta acuma ăştia?

– LHL: De ce să vă aresteze?

– A. R.: Păi, uitaţi că vin cu prostii aici, fără dovezi.

– LHL: Păi, n-a arestat pe nimeni dintre cei…

– A. R.: Păi, n-au fost la putere.

– LHL: Cine n-au fost la putere? Vă e teamă de această arestare?

– A. R.: Mie nu-mi e teamă. Acuma!

– LHL: L-aţi auzit pe domnul Coposu…

– A. R.: E singurul.

– LHL: Vedeţi? Nici unul dintre martorii „Memorialul durerii” n-a spus că ar dori să vadă pe foştii lor torţionari arestaţi.

– A. R.: Dar de Ticu Dumitrescu ce spuneţi?

– LHL: Ticu?

– A. R.: Da. Ce spui?

– LHL: Cît a suferit…

– A. R.: Da. Nu sunt contra. Da, înţeleg. Trebuie să-l înţelegem. Pe domnul Coposu, îl înţeleg.

Comentariul Luciei Hossu Longin din finalul episodului: „Ca şi Alexandru Rafila, mulţi alţi ofiţeri de securitate, ascuzîndu-se după conspirativiatatea în care lucra instituţia, au produs adevărate masacre în rîndul ţăranilor în perioada colectivizării forţate. În 1949 partidul a trasat o directivă după care arestările şi execuţiile nu se puteau face decît cu aprobarea directorului regionalei de Securitate. Miliţia şi Securitatea se aflau în stare de război cu satul românesc. Şi asta o ştia bine comandantul Securităţii din Arad”.