ISTORIE

Detaliile crâncenei bătălii de la Smârdan (12 ianuarie 1877) şi contribuţia decisivă din Războiul de Independenţă. La cine a ajuns faimoasa sabie a lui Osman-Paşa

La 12 ianuarie 1878, Armata Română consemna o victorie care a contat enorm în Războiul ruso-turc de la 1877-1878, în care România lupta de partea Rusiei ţariste împotriva Imperiului Otoman. Cucerirea redutei de la Smârdan a consolidat înaintarea trupelor ruso-române pe frontul de la sud de Dunăre şi a adus României independenţa de stat.

Plevna, cea mai importantă fortăreaţă a otomanilor de la Dunăre din Bulgaria, căzuse după trei luni de asediu (septembrie-noiembrie 1877). Următoarea ţintă era Vidinul, cetatea cu un sistem de apărare al cărui punct forte îl constituia Smârdanul. Trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri Vidinul, astfel că generalul Mihail Cerchez, care era la comandă, a stabilit atacarea Smârdanului. Strategii s-au concentrat pe planul de bătălie ce putea aduce, ca la domino, căderea în lanţ a pilonilor Vidinului.

„Acţiunea armatei române a avut loc în contextul în care armata rusă nu a putut să treacă de riposta armatei otomane. Telegrama marelui duce Nicolae al Rusiei adresată domnitorului Carol (1866-1914) a determinat Armata Română să treacă Dunărea şi să se împlice în războiul ruso-turc“, precizează sursele documentare de la Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.

Istoricii militari relatează cum a decurs ziua de 12 ianuarie 1878, cu troiene de zăpadă şi ger năprasnic de -25 grade Celsius. La atac s-au aliniat Regimentele 4 şi 6 Infanterie, 9 Dorobanţi şi Escadronul de Călăraşi Suceava. Cel căruia i-a revenit sarcina de a ataca Smârdanul a fost locotenent-colonelul Ioan Cotruţ, un militar care a folosit armele în valuri (artilerie, infanterie, cavalerie) pentru doborârea obiectivului. Mâna dreaptă a fost desemnat maiorul Eftimie Ulescu, bunicul matern al istoricului Barbu Brezianu.

Tactica era de a ataca după tragerea a trei salve de artilerie. Trupele au înaintat prin zăpadă, iar infanteriştii au ajuns la parapete luptând corp la corp cu otomanii. În faţa atacului românilor, susţinut şi de cavalerişti, turcii s-au retras. Pierderile au fost, însă, însemnate. Armata Română a participat la Războiul de Independenţă (1877-1878) cu peste 38.000 de militari, care formau 42 batalioane, 32 escadroane şi 18 baterii. Pe frontul de la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan au pierit peste 2.100 militari români. Numai în bătălia de la Smârdan au murit circa 600 ostaşi. Peste o lună, Vidinul cădea sub armele românilor, consfinţind victoria aliaţilor împotriva otomanilor. În urma intervenţiei României în Războiul ruso-turc din 1877-1878, devenit Războiul de Independenţă pentru români, Dobrogea a redevenit pământ al patriei, după secole de la domnia lui Mircea cel Bătrân.

Eroii ucişi la reduta Smârdan au fost depuşi în două gropi comune: una împrejmuită cu un gard din piatră, alta – marcată cu o cruce din marmură. Monumentul a fost realizat în 1883 de Carol Storck (1854-1926). Atât cimitirul şi monumentul au fost distruse în Primul Război Mondial, dar Societatea Culturală Română a refăcut monumentul în 1931. Un alt monument în memoria eroilor români de la Smârdan a fost ridicat în 1905. Statueta din bronz înfăţişa o femeie care ţinea în mâna dreaptă o coroană, iar în mâna stângă avea un urcior cu apă „pentru eroii cărora le e sete“. Şi acest monument a fost distrus în Războiul din 1917. Ulterior, Asociaţia Vlahilor din Bulgaria a ridicat o cruce pe locul unde au fost înhumaţi eroii români care au murit la Smârdan – menţionează Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.

Istoricul Barbu Brezianu (18 martie 1909-14 ianuarie 2008) a povestit despre un obiect de preţ aflat în posesia familiei sale. „Bunicul de pe linie maternă a fost militar: maiorul Eftimie Ulescu, cel care, la războiul de la 1877, a cucerit reduta Smârdan. Mama mea păstra sabia pe care i-o predase bunicului Osman-Paşa (n.r. apărătorul Vidinului). Arma avea un mâner de fildeş cu argint; era seducătoare, un obiect tare frumos. Păcat că, la venirea comuniştilor la putere, ne-a fost confiscată şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea“, a povestit istoricul în memoriile sale redate de „România literară“. Maiorul Eftimie Ulescu era născut la 10 octombrie 1843, în Bucureşti. Cu soţia lui, Smaranda, a avut trei fiice, printre care Ioana, mama lui Barbu Brezianu. Devenit colonel, Eftimie Ulescu a încetat din viaţă la 11 februarie 1883, în Piteşti.

„Bunicul se căsătorise cu Smaranda Semeşescu, bunica mea, înainte cu puţin timp de mobilizare; iar de pe front însurăţeii au purtat aproape zi de zi un dialog epistolar foarte interesant. Andrei, fiul meu, exact în l977 (coincidenţă!) a tipărit – fireşte, la Editura Militară – emoţionanta corespondenţă din l877 dintre străbunicii lui: Plevna, Smârdan, Vidin, Fântâna Barului ş.a. Cred că n-ar strica o reeditare, de astă dată necenzurată“, mărturisea Barbu Brezianu în „România literară“. 

Istoric de artă, poet, prozator şi traducător, Barbu Brezianu s-a afirmat în anii ’30 ai secolului trecut, făcând parte din generaţia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Eugen Schileru. A fost cel mai dedicat cercetător român al operei lui Constantin Brâncuşi. Este tatăl publicistul Andrei Brezianu (14 noiembrie 1934, Bucureşti – 20 martie 2015). 

Comentează

Back to top button