ISTORIE

De ce voia Eminescu să se călugărească? De ce ascundea sume mari de bani? De ce purta revolver?

Mihai Eminescu, bizareriile ultimilor 6 ani din viața unui poet sclipitor.

De ce voia Eminescu să se călugărească? De ce ascundea sume mari de bani și continua să se împrumute de la prieteni? De ce purta revolver? De ce-și dorea moartea? De ce ciupea femeile pe stradă? De ce a fost arestat la Iași? De ce, de ce, de ce … Toate aceste mirări și multe altele au fost în jurul poetului mutilat în ultima parte a existenței de o înspăimântătoare depresie din care nu s-a mai ridicat decât pentru a învia în spiritul și sângele României.

Ultimii șase ani pe pământ, Mihai Eminescu i-a târât încremenit într-o dureroasă și irevocabilă demență. Bătăile tot mai slabe din aripi i-au fost însoțite însă de oameni care l-au iubit cu adevărat. Cum poți înțelege altfel scrisoarea expediată (de la București către Iași) de Titu Maiorescu surorii sale, Emilia (Humpel), în Vinerea Mare a anului 1884? „Dragă Emilie – nota faimosul om politic și autor al teoriei formelor fără fond -, cred că scrisoarea aceasta sosește prin dl Chibici (n. r. – Al. Chibici-Râvneanu, amic apropiat al poetului, fost coleg de școală la Cernăuți) deodată cu Eminescu. Spun «cred» deoarece Eminescu este lipsit de voință și hotărâre, iar eu încă nu sunt tocmai sigur că-l voi putea duce la gară. În ceea ce privește gândirea logică, și-a revenit complet. Extraordinara lui memorie de totdeauna, aceeași, desăvârșită și evidentă. Mai observ însă oarecari trăsături patologice”. Și fondatorul „Junimii” eliberează în răvașul către Emilia un memorabil portret al omului Eminescu, atins deja de maladie și demoni, dar și recomandări precise pentru îngrijirea nefericitului: „1) Lipsă de voință; nu face nimic neîndemnat, nechemat, neadus la masă, la bărbierit etc. Așadar de toate acestea trebuie să se îngrijească cineva zilnic sau aproape zilnic. Dimineața i se va da regulat cafea cu lapte, apoi i se va servi masa. Regim: vinul nu-i exclus, însă puțin, cafeaua neagră și ceaiul, oprite. Fumatul, permis. Plimbări”. Înduioșător, nu? „Trăsăturile patologice” observate (și atent consemnate, pe puncte) de inimosul Maiorescu mai cuprindeau: „2) Bolnăvicioasă preocupare de mijloace pentru existență, imposibil de înlăturat nici cu argumente raționale. Trebuie să așteptăm așadar refacerea sistemului său nervos în starea normală. 3) Zgârcenie și lăcomie de bani cu totală lipsă a oricărei demnități personale. Primește de la oricine câțiva franci și se plânge oricui ca să-i capete, deși poartă cu dânsul încă din Viena 850 de franci, pe care îi tăinuiește față de oricine e dispus să creadă și din cari nu vrea să scoată nici 50 de bani pentru bărbierit. Simțul lui de jenă că ar cădea pradă prietenilor ș. a. au dispărut. Prin urmare, să nu vă înșele idealismul. Cum am mai spus, mai stăruie o rămășiță patologică”.

Aranjamente financiare

Și din nou sfaturi: „Poate ar fi chiar bine ca din când în când să fie de-a dreptul forțat să dea ici, colo din cei 850 de franci – ca un exercițiu pentru completa revenire”. Apoi, o tușă apăsată: „4) Nu-l interesează deloc chestiunile spirituale, nici familiare ș. a. m. d. E tăcut și liniștit, nu vorbește neîntrebat, când îl întrebi însă ceva, răspunde cu toată luciditatea. Așadar, mâncarea, aerul, mișcarea, liniștea vor desăvârși în 4-6 luni cura”. Ce optimist era Maiorescu! Influent om politic, acesta aranjase pentru Mihai Eminescu, la Iași, inclusiv un post remunerat decent, în ciuda incapabilității poetului de a mai onora vreo funcție publică: „Am vorbit cu ministrul cultelor, care în curând (în vreo zece zile, probabil) va emite un decret de numire a lui Eminescu, numai de formă, ca bibliotecar al Universității Iași, cu un salar efectiv de 285 de franci lunar. Postul de bibliotecar îl ocupă acum profesorul Caraiani – un burghez borțos (…) care de bunăvoie nu va ceda. Te rog comunică cunoscuților că eu am aranjat cu ministerul în următorul mod: el, Caraiani, își dă demisia numai de formă, Eminescu este numit de asemeni numai de formă, nu-și ia slujba în primire sau se prezintă numai din când în când, fiind în concediu. Așa că de fapt tot Caraiani rămâne bibliotecar și continuă să-și încaseze salariul. Salariul lui Eminescu însă, de 285 de franci lunar, îl plătim noi”. Impresionantă grija cu care Maiorescu încerca să evite lezarea mândriei unui bărbat deosebit ajuns în pragul destrămării fizice și psihice. Dincolo de aceasta însă, stabilea indicații ferme Emiliei: „Deocamdată nu-i rezonabil să se dea lui Eminescu banii, pe care îi ascunde și pe urmă se plânge străinilor că n-are nimic. Deci, cineva trebuie să aibă permanentă grijă de el, de îmbrăcăminte, de mâncare, să-i plătească serviciul și să-i schimbe hainele. Bani să i se dea numai pentru cheltuieli mărunte”. Imediat, o răbufnire de tandrețe – „Totuși, tu și Humpel veți vedea cel mai bine când i se va ameliora starea și când va fi necesară o altă comportare” -, completată de preocuparea obsedantă pentru finanțe: „Hotărâți întâi acolo suma lunară pentru întreținerea lui, comunicați-mi cât puteți aduna în Iași și, în tot cazul, rog să se rezerve partea mai mare pentru București. Eu voi trimite regulat partea fixată de voi. Se întâmplă ceva neprevăzut și este nevoie de bani, telegrafiați-mi și imediat mă voi conforma (…) Când l-oi ști pe Eminescu plecat, ajuns cu bine și așezat la Iași, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele”.

Călugărie și stricnină

Dintr-o altă scrisoare, trimisă de Alexandru Vlahuță din Dobrovăț la 20 iunie 1884 către Titu Maiorescu, aflăm alte amănunte emoționante: „Am văzut pe Eminescu și-am stat cu el o zi. Mi-a fost cu neputință să-l înduplec a veni cu mine la țară. La ce – zicea el – să mai porți prin lume un om mort! Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și, cu toate astea, se îngrașă – asta-l amărește mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate, în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se încheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată, cât îi trebuie cuiva ca să nu fie mort”. În vara anului 1884, cu fix cinci ani înainte să se stingă, Eminescu nu mai citea și nu mai scria nimic. „S-a încercat – mi-a spus -, dar i-a fost cu neputință”, îl înștiința tânărul Vlahuță pe Maiorescu în același răvaș răscolitor. „În tot cazul – concluziona autorul «României pitorești» -, grăbiți a-l numi undeva. Altfel îl pierdem, fără nădejde de întoarcere. «Sunt grozav de demoralizat», mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el, «aș vrea s-adorm și să nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea! Nu mă-nduplec la acte de violență cu mine însumi». E nespus de sfâșietor.” O altă epistolă primită de Maiorescu, de data aceasta de la Petru Missir (jurist, critic literar, publicist, membru al „Junimii”, descendent dintr-o veche familie armeană și protector al lui Eminescu în ultimi ani ai poetului), relevă faptul că Mihai era supravegheat atent în capitala Moldovei: „Din când în când, fără știrea noastră, își scaldă năcazurile cu ceva vin, deși știe și nu lipsim de a-i spune că nu e bine pentru sănătatea lui. Dar cât ține Eminescu la sănătatea lui, observațiile noastre nu-l împiedică a se lăsa să fie sedus de către Petre Grigoriu ca să petreacă împreună. De altminteri, tot glumește, ba că vrea să se facă călugăr, ba că nu găsește stricnină ca să-și curme zilele”. Dar glumea oare nenorocitul Eminescu?

În bojdeuca lui Creangă cu revolverul la brâu

Semne ale degradării psihice a poetului au apărut încă din vara anului 1883 când, sosit la Iași ca trimis al ziarului „Timpul”, Eminescu și-a vizitat prietenul de suflet (la care a și dormit), pe Ion Creangă. Amintirea îi aparține lui Emil Gârleanu, fost elev al lui Creangă, care a așternut-o pe hârtie după ce Tinca Vartic, țiitoarea humuleșteanului, i-a povestit-o amănunțit: „Eminescu veni la Iași abătut. Nu stătu mult și-i citi lui Creangă Doina, scrisă la București. Apoi, când se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și-l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă că de ce-l poartă, Eminescu răspunse: «Mi-e frică să nu mă ucidă». Acest lucru îl îndureră adânc pe Creangă și-l opri de se uită îndelung la fața obosită a poetului care adormise pe pat”.

Băgat la zdup pentru că hărțuia damele pe străzile Iașiului

Tracasat, suprasolicitat în redacția ziarului „Timpul”, neîmplinit în dragoste, atacat de rivali, creatorul bijuteriei „Odă în metru antic” a clacat prima oară în 1883, după care nu și-a mai revenit niciodată la luciditatea și sclipirea care îl consacraseră. Dimpotrivă. Medicii de astăzi apreciază că Eminescu suferea de tulburare bipolară (psihoză maniaco-depresivă). În plus, doctorii vremii i-au administrat un tratament nociv cu mercur pentru o boală inexistentă: sifilis. Ultimii șase ani de viață, mai ales perioada petrecută la Iași, l-au coborât pe blândul și visătorul Mihai de pe soclul înalt al genialității și sensibilității, unde-l urcaseră contemporanii grație versurilor lui inimitabil meșteșugite. Neîngrijit, deseori mahmur, agresiv, Eminescu ciupea femeile pe stradă, le striga insulte. Iată cum îl descria scriitorul și folcloristul Miron Pompiliu, bihorean care împărțise la București aceeași cameră cu Ioan Slavici și Mihai Eminescu, într-o scrisoare adresată (din Iași) lui Maiorescu la 14 mai 1886: „Nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul”. De altfel, pentru o astfel de agresiune, Eminescu a și fost reținut de poliția ieșeană. „Uneori – poate din instinct erotic, sau poate fiindcă moda i se părea ridicolă – apuca femeile de turnură pe stradă … În cele din urmă, Gheorghe Morțun, prefectul poliției, se văzu nevoit să dispună arestarea poetului. Eminescu, bolnav, cu mintea rătăcită, fu reținut într-o cameră mică a comisariatului. Acolo i se dădea de mâncare și dormea pe o canapea veche. «Nu se poate mai bine! – mi-a spus când l-am vizitat. Dacă aș avea jurnale și cafea, aș fi omul cel mai fericit din lume». Nu mult după aceea Eminescu a fost dus la Botoșani, unde soră-sa, Henrieta, bolnavă și ea, paralitică, l-a îngrijit”, rememora Ioan N. Roman, jurnalist, poet și scriitor.

„Dar cine a fost omul ăsta?”

Jurnalistul Ioan Russu-Șirianu, băiatul surorii mai mari a lui Ioan Slavici, „Ciobanul”, cum îl poreclise Eminescu încă din prima zi în care făcuseră cunoștință, a păstrat multe amintiri legate de poetul național al României, printre care și aceasta: „Ce adânc am fost mișcat când, în dimineața zilei în care a fost înmormântat, m-am dus să-l văd la Spitalul Brâncovenesc, unde i se făcuse autopsia. Corpul lui zăcea întins pe-un pat în pimniță, învelit într-un cearșaf. Nimeni nu veghea lângă el. Dar nici măcar în întreaga clădire nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe afară, să caut un servitor, care, venind, scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine … Era alb, trăsăturile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă în care durerile îl mai lăsară. Fruntea lui lată, nasul clasic, sprincenile bogate, negre, dădeau un aspect maiestuos trupului rece”. Clipele de reculegere ale lui Ioan Russu-Șirianu a fost întrerupte de curiosul băiat bun la toate: „Dar cine a fost omul ăsta, căci știu că s-a strâns ieri lume multă aici când i s-a făcut autopsia. Trebuie c-a fost bărbat frumos”. Apoi, aplecându-se peste trupul inert, a netezit părul, a închis ochii căzuți și gura deschisă. „Ce știa el că înaintea lui zăceau rămășițele pământești ale unui poet-rege!”, a notat Ioan Russu-Șirianu.

15 ianuarie este ziua în care a apărut (oficial) pe lume Mihai Eminescu. Potrivit unor documente din arhiva familiei, credibile, poetul s-ar fi născut cu un an înainte, în decembrie, pe 20.

La 28 iunie 1883, Mihai Eminescu a fost reținut de poliţişti şi internat într-un sanatoriu după ce amenințase în public (la restaurantul Capșa din București) că-l împușcă pe regele Carol I! După acest incident, și-a pierdut slujba la ziarul „Timpul”, iar șase ani mai târziu, viața

Sunt grozav de demoralizat. Aș vrea s-adorm și să nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea!”, Mihai Eminescu

Comentează

Back to top button