EXTERNE

PIB-ul Rusiei e mai mic ca al Italiei, iar pe cap de locuitor românii sau croații sunt peste ruși

Dacă politica internațională ar fi un joc de poker, Rusia ar fi unul dintre jucătorii cu cele mai proaste cărți. Istoria sa trepidantă și galoanele sale de putere nucleară sunt umbrite de economia sa modestă, de recesiunea demografică notabilă și de o geografie înșelătoare: impunătoare pe hartă, dar plină de vulnerabilități strategice. Rusia nu are cărți bune și, totuși, iată-ne din nou măsurând gesturile lui Vladimir Putin și seriozitatea mutării sale militare în Ucraina, scrie El Confidencial, citat de Rador.

Președintele american Joe Biden a convocat o echipă de meteorologi pentru a analiza severitatea iernii ucrainene și pentru a calcula astfel un posibil început al noii invazii rusești. Potrivit guvernului SUA, este posibil ca Putin să fi contat pe faptul că pământul îngheață în ianuarie, pentru a-și muta confortabil mașinăria de război, iar acum, având în vedere căldura neașteptată a acestor zile, va trebui să aștepte până în februarie pentru a-și pune în mișcare tancurile.
În fața lui Putin și a celor peste 100.000 de soldați ai săi dislocați în nordul și estul Ucrainei, fiecare detaliu contează. Uneori, președintele rus doar blufează. Alteori, invadează Crimeea sau otrăvește disidenții pe pământ european. Poate că, dincolo de a privi titlurile de știri de tensiune maximă sau de a descifra declarațiile liderilor, este interesant să examinăm fundamentele jocului. În ciuda pariurilor imediate pentru Ucraina, descrise de Nicolás de Pedro în acest ziar, timpul, pe termen lung, pare să curgă împotriva Rusiei.

Cealaltă față a Rusiei

Brandurile americane, de la Apple la Nike, Netflix, Levi’s sau Gillette, domină piețele. Și multe dintre produsele lor sunt fabricate în industriile puternice din China. Patria lui Pușkin și a lui Tolstoi, a lui Ceaikovski și a lui Eisenstein, a Muzeului Ermitaj și a celei mai frumoase versiuni a creștinismului, în schimb, se află într-o stare de decadență. Limba sa continuă să fie studiată în întreaga lume și influența sa regională este incontestabilă.

Dar, dincolo de asta, ce produce Rusia astăzi? 60% din exporturile sale sunt gazele și petrolul, care reprezintă, în total, o treime din economia sa, legată, așadar, de fluctuațiile prețurilor la energie. Ele sunt urmate de alte materii prime și de echipamente de război, cum ar fi puștile Kalashnikov. PIB-ul Rusiei, în cele din urmă, este mai mic decât al Italiei. În ceea ce privește venitul pe cap de locuitor, Rusia rămâne în urma Kazahstanului, a Croației și a României.

În ciuda „inteligentsiei” sale tehnice, moștenitoare a complexului militar-industrial sovietic, Rusia este una dintre țările industrializate cel mai puțin productive din lume: ocupă locul 39 dintr-un total de 42 în indicele de productivitate al OCDE. Pentru fiecare oră de muncă, Rusia produce aproximativ 24 de dolari, aproximativ jumătate din media pentru acest grup de țări. Cauzele, potrivit experților citați de „The Moscow Times”, pot fi rezumate într-un „cocteil de „capitalism de stat”, corupție, investiții reduse, echipamente slabe și demografie nefavorabilă”.

Una dintre cheile prosperității economice este dimensiunea și tinerețea forței de muncă. Nicio țară europeană nu este într-o formă deosebit de bună, dar Rusia, în declinul demografic general, se află din nou la capătul listei. Potrivit diferitelor calcule, populația sa deja împuținată, având în vedere teritoriul național, ar putea fi redusă cu încă 7% până la 17%, până la jumătatea acestui secol. Aceasta este o problemă urgentă. China, cu o populație de 10 ori mai mare, cumpără de ani de zile terenuri arabile în estul Rusiei. Și își trimite cetățenii să le gestioneze. Mai mult de jumătate dintre ruși, potrivit unui sondaj al agenției Rosbalt, se tem de o potențială colonizare chineză a regiunilor nelocuite din Siberia.

Geografia impresionantă, în schimb, are trucurile ei. Aproape 80% dintre ruși, precum și orașele mari și principala țesătură economică a acesteia, locuiesc în regiunile de vest ale țării, din punct de vedere tehnic, la o aruncătură de băț de NATO. Și Europa Centrală este un teren potrivit pentru a muta armate. După cum subliniază Tim Marshall în cartea sa „Prizonierii geografiei”: de la invazia lui Napoleon din 1812, până la cel de-al Doilea Război Mondial, care s-a încheiat în 1945, rușii au intrat în război cu câte o țară europeană, în medie, o dată la 33 de ani.

Chiar și așa, Rusia, cu un teritoriu de aproximativ de două ori mai mare decât cel al Statelor Unite, are o proiecție militară slabă. Washingtonul cheltuiește de șapte ori mai mult decât Moscova pentru forțele sale armate, care domină aerul și, mai ales, mările.

Majoritatea porturilor rusești, inclusiv Vladivostok, în Pacific, îngheață timp de câteva luni pe an, împiedicând Rusia să devină o putere navală. Asta înseamnă că porturile sale cu apă caldă, Sevastopol, la peninsula Crimeea, și Tartus, în Siria, au cea mai mare prioritate geostrategică, dovadă fiind cele două intervenții militare rusești din ultimul deceniu: în Ucraina și în Siria.

Este un argument contrar a ceea ce ar sugera intuiția. Vorbim despre o țară care, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, era considerată o superputere. Un imperiu care s-a extins de la Berlin până la Marea Japoniei și a cărui ideologie, marxism-leninismul, a ajuns să domine o treime din populația planetei.

Dar era ceva ciudat aici: americanii cheltuiau 4% din PIB pentru apărare. Sovieticii, după diverse calcule, până la 40%. Era (URSS) o superputere săracă. O țară capabilă să fabrice o bombă cu hidrogen sau să trimită un om în spațiu, dar ai cărei locuitori stăteau ore în șir la coadă pentru a cumpăra un pui. În 1975, unul din doi americani deținea o mașină, comparativ cu unul din 54 de sovietici.

Când susținătorii Rusiei subliniază că Occidentul, după ce l-a lăudat pe Mihail Gorbaciov în timpul Perestroikăi, a luat prada imperiului sovietic, în 1991, au oarece dreptate. După cum notează Tim Marshall: la 15 ani de la dizolvarea Pactului de la Varșovia, alianța militară comunistă, toți foștii săi membri făceau deja parte din NATO sau din Uniunea Europeană. Statele Unite și compania au profitat de un „moment de slăbiciune” al Rusiei pentru a plasa rachete, trupe și spioni în pragul casei sale. Un argument care, însă, disprețuiește voința liberă și democratică a tuturor acelor națiuni.
Având în vedere împrejurările, însă, a fost acesta un „moment de slăbiciune” sau pur și simplu o revenire la normalitate, după un „moment de forță” excepțional, Războiul Rece, care nu a durat nici jumătate de secol?

Asul lui Putin

Cu alte cuvinte, Vladimir Putin are puține cărți de jucat, dar le joacă de parcă ar avea careu de ași. Armata sa, una dintre cele mai mari din lume, este antrenată, modernizată și angajată în luptă. Am spune că acesta este asul lui: cartea pe care se bazează pentru a-și intimida rivalii. Și mai este și cartea furnizării de energie, pe care nu ezită să o folosească și care dă rezultate cu unele națiuni europene.

Din punct de vedere rusesc, Ucraina nu este grădina casei sale; este holul. Putin reiterează că rușii și ucrainenii sunt același popor. Cu toate acestea, în ciuda acestei fraternități strânse, el nu reușește să-i convingă pe ucraineni să întoarcă spatele Occidentului și să se întoarcă la tradiționalul bucolic „russkii mir” (lumea rusă). Trebuie să-i amenințe, trebuie să le pună pistolul la tâmplă. Relația sa este una posesivă. Ucraina ori este a mea, ori nu este a nimănui, după cum amintesc cei peste 100.000 de soldați.

De ce acum? Poate din două motive. Primul, pentru că Rusia a perceput o Ucraină din ce în ce mai nesupusă și mai hotărâtă să se apropie de Occident; și, cu SUA divizate politic și mai preocupate de China, ar fi decis că acesta ar fi momentul să acționeze: să-și traseze liniile roșii, încercând să oblige NATO, prin forță, să îi ofere garanții juridice că Ucraina nu va deveni niciodată membră a sa.

Al doilea motiv, după cum a scris Kathryn Stoner, expert în afaceri ruse la Universitatea Stanford, în „The Wall Street Journal”, este că aventurile externe ale Rusiei coincid adesea cu un val de represiune internă. De parcă tobele de război ar stârni instinctele naționaliste și cultul autorității, sentimente care ar putea fi folosite și pentru a reduce la tăcere vocile tot mai intense ale disidenței.

Limitat la aceste două cărți de joc și simțindu-se încolțit istoric, Vladimir Putin pare a fi ultimul lider cu o mentalitate de secol XIX, rămas în Europa. Un fel de cancelar prusac care gândește în termeni teritoriali, de resurse și de forță brută. Un strateg hiper-realist care încearcă să sprijine, să salveze ceea ce a rămas din visul rusesc. Dacă nu prin forța de persuasiune a culturii, științei sau economiei, atunci cu cea a tancurilor.

El Confidencial (preluare Rador)

Puteţi urmări ştirile 10TV.RO şi pe Facebook!

Albu Mihaela

Albu Mihaela lucrează în presă din 2011 și a învăţat să facă ştiri la o televiziune locală unde s-a specializat pe politică, justiției și economie.

Comentează

Back to top button