SOCIAL

24 ianuarie 1859, nașterea României moderne

24 ianuarie 1859 a fost ziua în care România modernă a prins viață sub conducerea unuia dintre cei mai mari patrioți ai României, Alexandru Ioan Cuza.

Această mare realizare poate fi considerată ca fiind premergătoare transformării conștiinței de neam prin pregătirea războiului de Independență din 1877 și Marea Unire de la 1 decembrie 1918, însă tot la fel de bine putem spune că a fost una dintre cele mai importante momente de coalizare a românilor. Alexandru Ioan Cuza a fost trădat,  căci așa cum spunea Liviu Rebreanu,” politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşeală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, care astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor”.

Odată cu trădararea lui Alexandru Ioan Cuza, a început perioada ruşinii și a amanetării viitorului României. Anul 1866, anul rușinii naționale, a pus în practică planul de umilire a României. Ideea prințului străin a fost materializată în persoana unui teuton limitat, care, asemenea sasului din vremurile noastre are trasate sarcini clare, iar lipsa autonomiei decizionale îi caracterizează deopotrivă. Un secol și jumătate de interese străine au avut rolul de a ne transforma într-o piaţă de desfacere a produselor străine scumpe şi proaste şi pepinieră pentru muncitori fără drepturi și prost plătiți.

Mihai Eminescu, în anul 1866,  a reușit să surprindă în mod magistral acele vremuri, în poezia Deşteaptă-te, Române!

Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,

Nu plînge pe cenuşa geniilor străbuni,

E timp să’nalţi stindardul în numele Dreptăţii,

E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.

După 1989 am pornit la drum cu multe speranțe și visuri. Astăzi ne lipseşte doar entuziasmul de acum trei decenii, speranțele pentru unii dintre noi au mai rămas… Timpul a trecut şi încă mai aşteptăm schimbările acelea care ne-au făcut să ne bată inima puternic în piept gândindu-ne că, într-o zi, ne va fi bine şi toată strădania şi chinul nostru de la un anumit moment nu au fost în zadar. Iată-ne ajunşi în anul de 2022, anul în care Lumea nu mai este aşa cum o cunoşteam, însă pentru noi, românii, această molimă nu este decât un necaz dintre miile care s-au abătut asupra noastră. Singura diferenţă este aceea că acum avem un număr foarte mare de persoane afectate, într-un timp foarte scurt. Deși populația României a fost decimată, în ultimii 30 de ani, mai abitir ca după război, nu a avut nimeni timp să le ţină socoteala celor care au plecat dintre noi, fie pentru totdeauna din cauza unor evenimente precum Revoluția din 1989, Mineriadele, Colectiv sau din cauza unui sistem de sănătate de Ev Mediu, fie pentru scurte perioade de timp în căutarea unui trai mai bun în Occidentul plin de oportunități.

De 30 de ani tocmai această speranţă bolnăvicioasă că mâine va fi mai bine, ne-a ţinut în viaţă, dar ne-a şi anesteziat gândul de răzvrătire împotriva unui sistem construit pe bazele unei perpetue josnicii a unei clase politice. Ce mai poate anima poporul român? De unde ar putea să-şi mai găsească vreodată resursele pentru a rescrie un moment asemănător celui petrecut la 24 Ianuarie 1859?

Citește în continuare pe blogul lui Ciprian Demeter

Comentează

Back to top button