DIASPORA

Poveștile războiului. Cum îi primește Republica Moldova pe refugiații din Ucraina

<< De la începutul războiului, Moldova găzduiește mii de ucraineni. Agenția ONU pentru Refugiați estimează că 385.000 de persoane din Ucraina au sosit aici din 24 februarie, dar majoritatea folosesc țara ca punct de tranzit pentru a intra în Europa. Potrivit UNICEF, aproximativ 100.000 de oameni rămân în țară în acest moment. Majoritatea refugiaților, aproximativ 93%, sunt femei cu copii, cu animale de companie și speră să se întoarcă acasă în viitor. Astăzi, majoritatea vin în Moldova de la Odesa – acesta este al treilea val de ucraineni care fug de război, primele două valuri fiind constituite din persoane care se refugiau din Nikolaev, Harkov și Herson. Special pentru Meduza, fotograful Serghei Stroitelev a pornit de la granița moldo-ucraineană către diverse tabere de refugiați și a discutat cu oameni care au fugit de război din Odesa, Nikolaev, Harkov și alte orașe ale Ucrainei >>.

Palanca

Drumul refugiaților ucraineni în Moldova începe la punctul de control Palanca. De acolo iau autobuzele către o mică tabără din satul Palanca, unde pot mânca ceva, pot bea un ceai, se pot încălzi și-și trage sufletul. Apoi, refugiații se dispersează în diferite puncte. Cei care plănuiesc să călătorească în alte țări europene merg la București. Cei care aleg să rămână în Moldova merg la unul dintre centrele de cazare temporară.

„Moldexpo”

Cel mai mare punct de cazare este situat în Chișinău. Moldexpo este un complex expozițional care în 2020 a fost transformat în spital covid și este acum ocupat de refugiați din Ucraina. Condițiile de acolo sunt destul de ascetice, dar oamenii nu se plâng. Practic, „Moldexpo” este folosit ca o legătură de tranzit pentru a petrece noaptea sau a sta câteva zile înainte de a merge la condiții mai confortabile – la rude sau la alte locuri de cazare temporară. Cetăţenii Moldovei lucrează în aceste puncte – pentru o sumă minimă sau pe bază de voluntariat. Adesea, refugiații înșiși devin voluntari, care nu pot sta degeaba și vor să-și ajute concetățenii.

Spitalul de pneumoftiziolie din Chișinău

  • Julia – 33 de ani, mamă a doi copii, din Odesa

Am ajuns [în Moldova] pe 6 martie. [Au fugit din Odesa pentru că] sirenele urlau, împușcăturile se auzeau clar. Nu am dormit câteva nopți. Nu avem un subsol [în casa din Odesa] în care să ne ascundem și o rachetă nu alege casa să lovească. Am decis să plec din cauza copiilor, Arina și David. Dacă nu erau ei, aș fi stat acasă cu soțul meu. În viața Nu îmi fac prea multe griji pentru viața mea. În timp ce conduceam până la graniță, am urlat tot drumul, fiica mea era isterică. Mergeam spre nicăieri: nu mai fusesem niciodată în Moldova și nu știam unde să stăm, cum vom fi primiți. Soțul meu ne-a dus la Palanca și s-a întors acasă la fratele său, la soacră și la multe alte rude ale noastre. [Eu și copiii mei] suntem foarte îngrijorați pentru ei. Ne dorim foarte mult să mergem acasă și să credem că totul se va termina, că ne vom întoarce. Atâta timp cât casa noastră rămâne în picioare, avem unde să mergem. Dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, atunci ne vom planifica altfel viața. Dar e înfricoșător chiar și să te gândești la asta.

  • Soții Janna și Iuri – 52 și 62 de ani, din Odesa

S-a vorbit despre război, dar nimeni nu a crezut până în ultimul moment că va începe. Undeva se auzise o bubuitură, acum o săptămână, dar am zis că e încă departe. Stai liniștit, sperând că totul se va rezolva. Dar ultima dată [lovitura a fost] chiar sub ferestre. Stăteam și la bloc, deci durează mult să cobori la subsol. A devenit terifiant. Am discutat despre asta și am decis să plecăm. Valizele erau deja gata. Iura făcuse armata în Moldova, la Bălți, mergeau aici după lapte [lactate], așa că aveau o idee despre țara vecină. Ne dorim foarte mult să mergem acasă, vorbim despre asta și ne gândim la asta tot timpul, uneori nu dormim noaptea – urmărim știrile. Părinții noștri au rămas acolo. În ultimul moment, au refuzat să plece, deși am vrut să-i luăm: mama a făcut semn cu mâna, spunând că nu va părăsi apartamentul – orice ar fi.

  • Ira – 18 ani, refugiat din Odesa împreună cu mama și fratele ei

La un moment dat, apărarea aeriană funcționa deja fără întrerupere. Fratele meu a plâns zile și nopți. Locuim în apropierea unui aeroport militar și, se pare, bombardamentele ținteau în mod special acolo. Totul tremura – sticla, podeaua. Avem ferestre cu vedere la avioane și elicoptere, iar după ce am văzut explozia cu ochii noștri, ne-am dat seama că totul se poate termina prost. Mama și cu mine ne-am făcut repede bagajele și ne-am urcat într-un taxi. Tatăl meu este marinar, acum este în voiaj și este în siguranță. Când se va întoarce de pe mare, va veni la noi. Vom aștepta până când totul se va calma. La Odesa, mai am un logodnic – este militar, studiază la academia militară ca locotenent, anul III. Sper că este bine.

Căminul Institutului de Științe Pedagogice din Chișinău

  • Sonia – 18 ani, din Harkov

Ne-am ascuns în subsol câteva zile. O dată la trei zile, mergeam la apartament dis-de-dimineață să facem un duș rapid și să gătim ceva, după care am fugeam înapoi. Îmi amintesc cum am sigilat ferestrele din apartament, astfel încât [sticla] să nu cadă de la explozie. Zona noastră a avut mult de suferit: clădirea înaltă, vecină, a luat foc, acoperișul s-a prăbușit. Ne-am dat seama că va fi doar mai rău.

Apoi a sunat tatăl meu, locuiește cu o nouă familie în satul Țirkuni din regiunea [Harkov]. Mi-a spus că locuința lui nu mai era acolo – totul a ars, [lovitura] ucisese toate animalele din gospodărie, iar ei înșiși stau în subsolul vecinilor. Ne-am adunat într-o oră – ne-am luat esențialul: cărți, o geantă cu haine, periuțe de dinți, un urs pe care iubitul meu mi-l dăruise și pisica Suleiman. Am luat toată mâncarea de la subsol, pentru că nu se știa cât va dura călătoria până la graniță, se auzise că sunt ambuteiaje. Drept urmare, am condus o zi, am petrecut noaptea într-o cafenea de pe marginea drumului. Apoi am urlat, mi-am dat seama că chiar plecăm din casă.

La Harkov, terminasem școala și plănuiam să intru la universitate, pentru a studia microbiologia. Îmi doresc foarte mult să fie pace și să învăț. Sper că [autoritățile ruse și ucrainene] vor găsi un compromis. Am corespondat cu un tânăr, el a stat acolo [la Harkov] cu familia lui, [zice] că azi a fost liniște. În ultimele zile am avut coșmaruri – că fug de un incendiu.

  • Nastia și Alena – 24 și 13 ani, surori din Odesa

Din 6 martie suntem aici [într-o unitate de cazare temporară din Moldova]. Nici nu ne-am gândit să plecăm din [Odesa] până când sirena a început să sune noaptea, la 2-3 dimineața. Părinții au rămas acolo: le este frică de tâlhari și nu vor să părăsească apartamentul. Înțeleg că nu mă voi putea întoarce curând, dar nu contează – principalul lucru este să mă întorc la un moment dat.

Am decis să stăm aici, în Moldova, mai aproape de casă. Nici nu vreau să mă gândesc la emigrarea în Europa. Sincer să fiu, încă nu-mi vine să cred. Am lucrat în tricotaje, la o fabrică, Alenka mergea [la școală]. Vreau să revin la ritmul de viață anterior. Alionka plânge tot timpul, își face griji pentru rudele ei, dar este bine că există măcar o legătură cu părinții ei. Ei rezistă, dar spun că prețurile au crescut, oamenii cumpără totul.

  • Nina – 28 de ani, educatoare din Nikolaev

Războiul a ajuns și la Nikolaev. O rachetă a lovit casa vecinilor, dar nu a explodat. Și odată ce a avut loc un astfel de bombardament din ambele părți – au petrecut două săptămâni în pivniță. Şuieră rachetele, un sunet cu care nu l-aş confunda niciodată cu nimic. Casele învecinate au fost puse la pământ. Stai și te gândești: odată ce ai deschis ochii, înseamnă că racheta nu a căzut peste tine. Copiii plâng în apropiere, nepoții mei sunt îngroziți.

Am plecat [în Moldova] cu câinele Rocky, soțul meu a rămas – bărbații nu au voie să iasă, dar el însuși nu avea de gând să plece. Întreprinderea în care lucra a fost folosită pentru a ajuta cetățenii – ei distribuie apă și alimente. El ajută acolo. Ne sunăm în fiecare zi: vorbește cu tristețe despre bombardament, deși la început a fost foarte optimist. Dar ei sunt în defensivă. Am venit în Moldova ca să fie mai aproape pentru când ne întoarcem acasă. Mă bucur că există locuințe. Acum caut un loc de muncă, dar până acum este dificil cu asta – sunt educatoare și nu găsesc astfel de posturi vacante. Reacționez la orice sunet – doar de o mașină trece pe stradă și îngheț.

  • Sașa – 38 de ani, antreprenor și tată a trei copii din Odesa

Am luat decizia finală de a pleca după ce guvernatorul obișnuit, „lumesc”, a fost schimbat cu unul militar. Au speriat și navele din Marea Neagră. Dar cel mai important este că copiii au dormit pe hol în ultima săptămână [pentru a nu fi răniți de fragmente de geam în cazul unei posibile explozii]. Am strâns tot într-o jumătate de zi: am pregătit actele, am sortat lucrurile, am aruncat totul în portbagaj și am pornit la drum.

Pentru că avem o mașină electrică, drumul a durat puțin mai mult. Am petrecut noaptea în Beliaevka, unde am încărcat mașina. Lângă Palanka am stat într-un ambuteiaj timp de o zi. Este bine că copiii au luat un player cu căști pentru a putea asculta basme. [Deja în Moldova] am locuit câteva zile într-o pensiune. Îmi amintesc cum am fost la duș, ceva a căzut pe coridor, nu sunt o persoană impresionabilă, dar pentru o jumătate de secundă am crezut că este o lovitură. Totuși, există unele traume.

Plănuim să ne întoarcem înapoi [la Odesa] dacă situația o permite, dar asta probabil va fi peste cel puțin doi-trei ani, pentru că nu va exista infrastructură, totul a avut de suferit. Trebuie să lucrez cât sunt emigrant, nu aș vrea să stau pe umerii altui stat. În Odesa, eram angajați în producția de înghețată artizanală, din păcate, a trebuit să lăsăm toate echipamentele acasă din cauza dificultăților de transport. Înainte de a pleca, am postat pe un grup de pasionați de înghețată din toată lumea că plecăm – oameni din Austria, Germania și Irlanda ne-au răspuns și ne-au oferit un loc de muncă live-in. Am ales Irlanda pentru că ne-am dat seama că în alte țări afluxul de ucraineni va fi mai mare și ar fi mai bine să mergem mai departe pentru a putea munci.

Internatul din satul Cărpineni

  • Iulia – 34 de ani, din Uman, a fugit cu copiii și sora ei din Harkov

Eu și sora mea am decis să mergem [pentru că] ambii aici [în Uman, regiunea Cerkasi] și ei [în Harkov] erau speriați. [În Harkov] unei femei i-au fost rupte picioarele în timp ce stătea la coadă la magazinul alimentar. În Uman, un bărbat a murit în centrul orașului – de la o grenadă. Soții [noștri], desigur, au rămas acolo [în Ucraina], ei [slujesc] în apărarea [teritorială]. [Eu și soțul meu] aveam o mică afacere – magazine alimentare. [Când a început războiul] totul a fost lăsat la voia întâmplării: nu existau mărfuri, nici furnizori și cu atât mai puțin cumpărători. Este mai ușor de închis.

Mutarea [în Moldova] a fost foarte dificilă – a durat aproape o zi. Era teamă și resentimente: de ce ni se întâmplă asta? Cum așa? Mama noastră este rusoaică, locuiește în Saratov. Ea nu înțelege ce se întâmplă, nu ne crede.

Nu intenționăm să mergem mai departe [în altă țară europeană]. La cine să apelăm acolo? Sunt mulți oameni ca noi și unde să mergi cu copiii? Desigur, vreau să cred că totul se va rezolva, dar această credință este din ce în ce mai mică în fiecare zi.

  • Ania – 35 de ani, mamă a trei copii, din Odesa

Strânsesem toate cele necesare deja pe 24 februarie. Apoi soțul meu a râs de mine. Dar acum câteva săptămâni, am văzut de la fereastră [cum] un avion [a zburat] chiar deasupra casei noastre – [și apoi] o explozie, iar sticla a zburat de la ferestre. Apoi am decis să plecăm, nu mai era o chestiune de râs. Ca mamă, nu am dreptul să-mi pun copiii în pericol.

Mi-am luat rămas bun de la soțul meu mult timp, am plâns. Cel mic probabil nu a înțeles deloc ce se întâmplă, poate că nu își va aminti mai târziu – are doar un an și jumătate. Cei mai mari erau mai îngrijorați. Când conduceam, eram îngrijorați că sunt atât de mulți refugiați [din Ucraina] în Moldova și nimeni nu va avea nevoie de noi acolo și nici nu fusesem niciodată acolo înainte de toată această mizerie. Voluntarii de la graniță mi-au dat speranță și m-au îmbrățișat.

[Acum] totul este bine, doar copiii se tem. Cea mai mare, Sonia, este toată la telefon, are prieteni acolo [în Odesa], fratele ei ajută la mese în bucătărie [în centrul temporar pentru refugiați], vrea să se simtă util. Vom fi aici deocamdată, nu vom merge mai departe – cu cât mai departe de casă, cu atât va dura mai mult întoarcerea. (…)

  • Oksan, 42 de ani, și fiica sa, Marina, 22 de ani – din Nikolaev

Ne amintim cum populația civilă a început să fie bombardată. Rachete Grad, avioane, zgomot de război, foc de mitralieră, nu era clar unde și ce exploda – casa ta sau a vecinului tău. Am stat zile întregi la subsol. Am vrut să ieșim, când au văzut un avion cu reacție. Am crezut că pică peste noi, dar nu, doar zbura jos pentru a arunca în aer baza legumicolă. Soțul meu ne-a obligat să plecăm pe 13 martie, a încercat să ne liniștească, spunând că totul va fi bine, dar a fost greu. Păcat că mi-am pierdut slujba. (…).


Arenă

Pe teritoriul arenei de atletism din Chișinău, care din primele zile de război a fost transformată într-un centru de cazare temporară pentru refugiații din Ucraina, locuiesc în principal romi și azeri de pe teritoriul Ucrainei. Potrivit angajaților ONG-urilor, nu e nicio discriminare, dimpotrivă, oamenii înșiși doreau să trăiască „cu ai lor”.

Sediu și ajutor umanitar

Lucrul cu refugiații din Moldova este supravegheat de ONG-ul „Moldova pentru Pace”. Sediul organizației este situat în clădirea Guvernului Republicii Moldova, din Piața centrală a Chișinăului. De aici se desfășoară toate activitățile de coordonare – relocarea persoanelor în diverse puncte, soluționarea problemelor ce țin de asistență umanitară, pe care refugiații le pot primi la depozitul studioului de film „Moldova-Film”.

Adăpost la locuitori din Moldova

Mulți moldoveni îi simpatizează pe refugiați și îi primesc în casele lor. Nadejda, în vârstă de 57 de ani, din satul Gura Bîcului de la granița cu Transnistria, își face griji pentru ucraineni:

  • „Ce, să-și petreacă noaptea pe stradă? Așa ceva li se poate întâmpla tuturor. Am rude în Ucraina, din păcate nu pot pleca. Am decis să eliberez casa încălzită pentru mai multe familii. Mai întâi am luat trei fete tinere, și-au petrecut noaptea și au mers mai departe. Nu voi uita niciodată frica din ochii lor. M-am uitat la ei și apoi nu am putut adormi toată noaptea. Acum avem trei familii din Nikolaev, nu au unde să meargă, nu vor să meargă departe [de Ucraina]. Suntem pregătiți pentru faptul că poate fi ceva de lungă durată, iar familiile se vor tot succeda”. >>

Comentează

Back to top button