Și dacă președintele Iohannis ar fi pierdut alegerile? „Iohannismul e în esență o anti-democrație”

Nu poate fi găsit astăzi nici măcar un criteriu concret care să justifice, în retrospectivă, încrederea și speranțele investite în Klaus Iohannis. E indiscutabil astăzi faptul că președintele Klaus Iohannis nu a fost răul cel mai mic în comparație cu soluțiile Victor Ponta sau Viorica Dăncilă. Cel mult, a simulat (cu succes) că ar fi răul cel mai mic.

Cei doi ani și jumătate pe care Klaus Iohannis îi mai are de petrecut la Palatul Cotroceni par o eternitate, un timp imposibil, de netolerat.

După mai bine de șapte ani cu fostul primar al Sibiului la vârful statului român, rezultatul președinției Iohannis este o mare farsă făcută cetățenilor, o înscenare politică de proporții, parcă menită să arate remarcabila impostură la care poate ajunge un personaj neremarcabil ghidat de orgoliu și însetat de ceremonial.

Cocoțarea politică a lui Klaus Iohannis s-a produs exclusiv prin contrapunct.

Pentru că Victor Ponta părea inacceptabil în 2014, Iohannis a putut juca partitura competentului decent care prefera mai degrabă să piardă decât să fie mârlan. Astăzi știm: dacă i-ar fi servit spre a câștiga, Iohannis ar fi fost orice, chiar și mitocan – dar în situația respectivă îi era necesar (și suficient) să fie doar un anti-Ponta.

Pentru că Viorica Dăncilă părea inadmisibilă în 2019, Iohannis a putut juca partitura omului cu prestanță (profesională și intelectuală) care prefera mai degrabă să tacă decât să dialogheze cu o toantă. În ambele cazuri, rușinea și furia de a-i avea ca președinți pe Ponta sau Dăncilă l-au făcut pe Klaus Iohannis acceptabil prin comparație. Astăzi știm: actualul președinte al românilor este orice, numai acceptabil nu.

Cinismul politic care se prefigura odată cu ipotetica alegere în funcție a lui Victor Ponta sau a Vioricăi Dăncilă a fost depășit în practică de instalarea efectivă la butoane a lui Klaus Iohannis. Deficitul democratic care era anticipat la pachet cu epocile prezidențiale Ponta sau Dăncilă a fost multiplicat în realitate chiar de mijloacele și practicile mandatelor lui Iohannis.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani la vârful PNL și al guvernării e grăitor și suficient pentru a concluziona că iohannismul e în esență o anti-democrație, un sistem-fumigenă în care culisele și umbrele sunt fundamentale, iar scena și actorii văzuți – doar o butaforie.

Ruina instituțională și falimentul politic prognozate să devină realitate cu un președinte Ponta sau o președintă Dăncilă s-au transformat în fapte palpabile chiar sub înscăunatul Iohannis.

România Educată e țara în care conducerile inspectoratelor școlare se schimbă după cum bate vântul politic, în timp ce președintele țării le amintește rânjind cetățenilor că el a emis un raport pe baza căruia trebuie să se facă reforma în învățământ.

România Sănătoasă e țara în care spitalele ard în timp ce președintele se folosește în campanie de pacienții incendiați pentru a puncta electoral. Apoi, pentru că interesele post-alegeri îi dictează, același președinte îi aduce la guvernare chiar pe adversarii arătați vârtos cu degetul pentru dezastrul sistemului intraspitalicesc.

Educația, sănătatea, sistemul de asistență socială, economia, politica, societatea în ansamblul ei – pe toate le-a salvat Klaus Iohannis de la testele Ponta și Dăncilă. Dar niciuna din chestiunile enumerate nu pare să scape nevătămată după testul Iohannis.

Istoria contrafactuală e doar o alcătuire de ipoteze pe care nimeni nu le poate verifica în practică. Nu știm (și nu vom ști) cu adevărat cum ar fi fost România cu un președinte numit Victor Ponta sau Viorica Dăncilă. Dar particularitatea cazului românesc e că istoria factuală a depășit, ca realizare negativă, tocmai ipotezele nefaste pe care promisese să le evacueze.

Trufia politico-administrativă tip Ponta n-a pierdut odată cu prezidențialele din 2014. Din contră, ea a găsit o împlinire și mai mare în administrația de stat tip Iohannis, care a spart un miliard de lei de la buget doar pentru a pune președinte PNL un kamikaze politic precum Florin Cîțu. Mișcarea n-a avut nici măcar temeinicie, vremelnicul Cîțu fiind rapid înlocuit cu o altă fantoșă, în persoana generalului-fără-însușiri Nicolae Ciucă.

Stupiditatea formală tip Dăncilă n-a dispărut nici ea în neant odată cu prezidențialele din 2019. Dimpotrivă, s-a rotunjit și mai mult în epoca (presupus) luminată Iohannis, care tocmai a instalat în funcția de judecător constituțional o nulitate profesională precum Bogdan Licu.

Toate acestea sunt doar câteva exemple recente – dar ele pot fi completate cu alte și alte fapte prezidențiale puse în operă din anul 2015 încoace.

În mod fundamental, nu poate fi găsit astăzi nici măcar un criteriu concret care să justifice, în retrospectivă, încrederea și speranțele investite în Klaus Iohannis. E indiscutabil astăzi faptul că președintele Klaus Iohannis nu a fost răul cel mai mic în comparație cu soluțiile Ponta sau Dăncilă. Cel mult, a simulat (cu succes) că ar fi răul cel mai mic.

În realitate, goliciunea președintelui a fost mereu vizibilă (chiar dacă ignorată), iar disprețul său pentru norme democratice – total. Nici în 2014, nici în 2019, alegerea lui Iohannis nu a fost semnul că sistemul politic românesc evoluează și se maturizează. A fost mai degrabă semnul că, uneori, prizonieratul unei societăți se poate manifesta și mai abitir atunci când, într-un joc politic simulat, opțiunile par libere.

Și dacă președintele Iohannis ar fi pierdut alegerile? Probabil că, date fiind opțiunile concurente, ne-ar fi fost o vreme rușine. Dar n-am fi știut niciodată cât de greșită ne-ar fi fost rușinea.

dela0