SOCIAL

OP-ED. România și Planul Marshall

În 5 iunie s-au împlinit 75 de ani de la lansarea Planului Marshall. Cu toate acestea, în România nu a existat nici măcar o vagă știre despre această aniversare, semn că, în Europa de est, nu se știu destule lucruri despre Planul Marshall, în ciuda zecilor de cărți, a sutelor de articole și a miilor de documente de arhivă declasificate.

Pe de altă parte, succesul Planului Marshall în reconstrucția Europei de vest a făcut să fie considerat un model / panaceu al politicilor de dezvoltare. Ori de câte ori apare o criză, liderii politici și opinia publică europeană propun un Plan Marshall. Am avut criza din 2008 sau „Primăvara Arabă”? Planul Marshall era soluția! Am avut criza Covid-19, Uniunea Europeană a venit cu PNRR, văzut de unii ca un Plan Marshall. Avem războiul din Ucraina? Bineînțeles că este nevoie de un Plan Marshall pentru reconstrucția Ucrainei. Planul Marshall este o văzut ca un fel de „portofel”, la care apelezi în vremuri grele.

Articolul meu reprezintă o părticică dintr-o cercetare mai vastă la care lucrez și va încerca să lămurească cum s-a născut Planul Marshall, cum a fost negociat cu Europa de est și să explice cum a refuzat România acel Plan.

Context
După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a început o competiție strategică acerbă între SUA și URSS pentru influența în Europa. URSS era într-un avantaj considerabil, rezultat atât în urma înțelegerilor de la Teheran, Ialta, Moscova sau Potsdam cât și a faptului că trupele sovietice ajunseseră în inima Europei. Filosofia lui Stalin, devoalată de Milovan Djilas, era aceea că „…cel ce a ocupat un teritoriu este îndreptățit să-și impună sistemul social”. În plus, țările occidentale erau distruse de război iar partidele comuniste, manevrate de la Moscova, tindeau să provoace revolte ori aveau șanse mari să câștige puterea în sudul Europei, prin alegeri.

De partea cealaltă, America intra într-o nouă etapă izolaționistă iar consilierii lui Truman îi dădeau sfaturi contradictorii. Philip Mosely povestește cum, la o întâlnire cu Molotov de la Casa Albă, din 23 aprilie 1945, Stettinius, Harriman şi Forrestal propuneau o atitudine de forță (față de Uniunea Sovietică, n.a.), Stimson spunea că Balcanii nu intră în sfera de influență a Americii iar Marshall era îngrijorat că o ruptură față de Moscova poate să ducă la pierderea războiului cu Japonia.

Vestita „telegramă lungă”, a lui George Kennan, dar şi niște rapoarte îngrijorătoare de la serviciile de informații legate de implicarea URSS în revoltele din Grecia şi Turcia, l-au trezit pe președintele Truman, care a anunțat, pe 12 martie 1947, sprijin consistent pentru Grecia şi Turcia, lansând „Doctrina Truman”. Pe 5 iunie 1947, secretarul de stat George C. Marshall a ținut un speech la Universitatea Harvard, prin care a lansat Programul de Reconstrucție a Europei (ERP), program ce va fi denumit ulterior Planul Marshall. Programul era destinat tuturor țărilor europene, inclusiv Uniunii Sovietice, dar acceptarea și implementarea lui urma să fie negociată (de către Franța, Marea Britanie şi URSS) la Paris, în iunie-iulie 1947.

Propunerea a fost acceptată cu entuziasm în Cehoslovacia si Polonia iar Stalin a acceptat-o inițial, crezând că este un nou program tip „Lend – Lease” şi a trimis la Paris o echipă de negociere consistentă, condusă de Molotov. În mijlocul negocierilor, pe 30 iunie, Molotov a primit o telegramă cifrată de la Stalin, s-a îngălbenit, apoi a schimbat atitudinea şi a refuzat participarea la Planul Marshall. Un fost spion NKVD, Pavel Sudoplatov, sugerează că scrisoarea cifrată era bazată pe niște informații confidențiale furate de către Donald MacLean (unul dintre cei 5 spioni ai „Cambridge Rings”) din mapa ministrului Bevin. Așa că, Stalin sugerează că toate țările în curs de sovietizare să refuze acest Plan. Cea mai dramatică situație o are guvernul cehoslovac, care acceptase deja invitația la Paris. Guvernul cehoslovac este chemat la o discuție cu Stalin, pe 9 iulie 1947, și își schimbă poziția. Interesant că, ministrul de Externe Jan Masaryk, ce se opusese acestei decizii la negocierile cu Stalin, va fi găsit „sinucis” pe caldarâm, peste câteva luni.

În final, 16 țări occidentale acceptă Planul, beneficiază de un Program de Reconstrucție, în timp ce țările Europei de est intră definitiv în sfera sovietică, pentru următorii 40 de ani. Prin Planul Marshall se asigurau resurse pentru 4 direcții: agricultură şi hrană; energie şi petrol; oțel şi fier şi transport.

După Planul Marshall ambele blocuri au avut reacții în oglindă, cu decizii de tip acțiune – reacțiune. Dacă americanii au propus Planul Marshall, sovieticii au venit şi ei cu un Plan Molotov şi au fondat imediat Cominform-ul (în septembrie 1947), apoi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în 1949. Daca occidentalii au fondat NATO, în aprilie 1949, atunci sovieticii au venit cu Tratatul de la Varșovia.

Cum a refuzat România Planului Marshall?
Publicul român analizează destul de sumar perioada postbelică, dintre 6 martie 1945 (numirea guvernului Groza) şi abdicarea regelui Mihai, din decembrie 1947, aruncând vina pe trădarea Occidentului şi celebra înțelegere a „procentajului”, dintre Stalin şi Churchill. A fost o perioadă frământată, însă, iar procesul de sovietizare a fost mult mai sofisticat[i]. Sovietizarea a fost marcată de mișcări de stradă, greve (inclusiv o grevă regală), schimbări dese de guvern, alegeri manipulate, arestări în masă sau abdicarea regelui.

Anglo-americanii au încercat să sprijine opoziția, pe canale secrete sau prin negocieri în Comisia Aliată de Control. Astfel, directorul adjunct al CIA, Edwin Wright, îi trimitea o informare președintelui Truman prin care arăta că liderul opoziției de la București, Iuliu Maniu, cerea ajutor pentru răsturnarea guvernului Groza. Regele Mihai a folosit canalul asigurat de Frank Wisner, membru al Comisiei Aliate de Control dar şi șef al rezidenței OSS, pentru a comunica cu președintele Truman despre intruziunea lui Vîșinski în politica internă. Mihail Ralea, ministru plenipotențiar trimis de comuniști la Washington, pe de-o parte lua apărarea guvernului Groza și justifica în fața lui Dean Acheson manipularea alegerilor dar, pe de altă parte, îi șoptește discret, la finalul convorbirii: „Do not, Mr. Secretary, leave us behind the Iron Curtain!”

Un documentar din Arhiva MAE, descrie exact procesul de decizie pentru refuzul Planului Marshall[ii]. Documentarul începe cu un mesaj al ministerului de Externe sovietic din 5 iulie 1947, adresat șefului diplomației române, Gh. Tătărescu, prin care informează că sovieticii refuză acest Plan. În acest documentar se găsesc şi telegramele șefilor de misiune din Franța, Marea Britanie, Olanda dar şi scrisori ale ambasadorilor români, cum ar fi Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova, ce sugerau ce ar trebui să facă România. Ministrul de Externe si vice-prim-ministru Tătărescu scrie pe telegrame că amână decizia până pe 10 iulie. Însă, pe 9 iulie, face public un Comunicat prin care Guvernul refuză Planul Marshall, spunând că „Guvernul român nu poate colabora cu o asemenea acțiune ineficientă în termeni economici și periculoasă, în termeni politici.” El explică mai târziu reprezentantului american la București Melbourne că „… dacă eu sau colegii mei am devia de la politica sovietică, ar fi posibil să ne găsiți la Lacul Baikal, o regiune din Rusia..”[iii].

Cu toate notele de protest ale americanilor, în primăvara anului 1947 au loc arestări în masă ale liderilor opoziției iar, pe 14 iulie 1947 are loc arestarea lui Mihalache de la Tămădău și, imediat, a lui Iuliu Maniu. În Jurnalul său, Grigore Gafencu povestește cum diaspora politică românească din Occident a redactat o Declarație pentru cei doi lideri, Bidault și Bevin, ce prezidau conferința de la Paris din 14 iulie, susținând Planul Marshall în numele celor 3 partide de opoziție și criticând Planul Molotov. Competiția din timpul Războiului Rece a arătat fezabilitatea Planului Marshall, care se transformă după 1960 în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), organizație în care România a devenit, recent, stat candidat.

În loc de concluzii
Ca urmare a succesului acestui Plan în reconstrucția Europei de vest, numele lui George C. Marshall a fost dat mai multor inițiative transatlantice, cum ar fi German Marshall Fund, George C. Marshall Center for Security Policy de la Garmisch-Partenkirchen și au fost scrise zeci de cărți despre Planul Marshall dar este foarte puțin cunoscut în România.

Pe de altă parte, ar trebui să ne întrebăm dacă lecțiile învățate din Planul Marshall pot fi translatate azi în cazul Ucrainei. Unul dintre cei mai buni analiști ai Planului Marshall, Benn Steil, autorul cărții cu același nume a scris un articol pentru German Marshall Fund „Why it is so hard to repeat the Marshall Plan” în care explică faptul că succesul Planului Marshall nu este datorat doar unei mari sume de bani (160 de miliarde de dolari la cursul de azi) parașutate din elicopter, ci garanțiilor de securitate din partea SUA, ce au atras investițiile străine. Tind să fiu de acord cu Steil și aduc un argument în plus: ați observat că atât președintele ucrainian Zelensky cât și liderii Moldovei sau Georgiei își doresc o integrare rapidă în UE și nu pomenesc nimic de NATO? Oare nu percep ei că drumul admiterii în Occident este „NATO întâi, apoi UE”? O fac doar din temerea că aderarea la NATO este mai greu de „vândut” propriului popor dar va radicaliza și provoca Rusia?

În mod cert, discuția despre un Plan Marshall pentru Ucraina, Moldova și Georgia abia începe.

Comentează

Back to top button