EXTERNE

Putin cel Mare: obsesia istoriei şi vocaţia imperialistă

Vladimir Putin se priveşte pe sine în oglinda istoriei ruse. Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat, Preşedintele Federaţiei Ruse îmbracă mantia unui ales al destinului. Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Măreţia de ieri este soclul pe care se ridică statuia noului Ivan cel Groaznic.

Iar elogiul închinat lui Petru Cel Mare,cu ocazia celebrării a 350 de ani de la naşterea sa, este un alt semn al acestei obsesii a revenirii către istorie. Lectura moştenirii lui Petru este una cât se poate de tranşantă: Marele război al Nordului nu a fost altceva decât încercarea de a readuce între graniţele Rusiei pământurile slave . Rusia lui Petru şi a lui Putin se retrage, doar spre a reveni mai puternică. În Nord, ca şi în Sud, în Est, ca şi în Vest, Rusia este păstrătoarea unui destin, cel al expansiunii legitime. Tragedia din Ucraina este predată ca o lecţie de învăţământ politic sovietic.

Patologia putinistă se înscrie în rama istoriei imperiale ruse. Petru cel Mare este citit, dialectic, ca un creator de imperiu. Ruşii de atunci, ca şi ruşii de astăzi, sunt obligaţi să înfrunte ostilitatea unei lumi ce se coalizează spre a nimici măreţul lor edificiu. Petru este, în Rusia lui Putin, un ziditor şi un cârmuitor: moştenirea lui ar fi fost imposibilă în absenţa autocraţiei. Ca şi reacţionarii ruşi de secol XIX, Putin reafirmă necesitatea istorică a conducerii ferme de către un singur om. Specificul Rusiei impune, ca o fatalitate asumată, despotismul, ca o precondiţie a coeziunii imperiale. Cruzimea, brutalitatea, tirania sunt justificate prin apelul la datoria măreţiei naţionale.

Intervenţiile istoriografice ale lui Vladimir Putin traduc relaţia privilegiată pe care regimul său o întreţine cu imaginarul imperial rusesc. De la ţari la URSS, continuitatea este dată de acest drum al împlinirii Rusiei. Rusia se distinge de toate celelalte imperii prin misiunea ei sacră. Ea este reazemul cel mai de nădejde al slavilor, ameninţaţi de inamicii lor ereditari.

Invocarea Marelui război din Nord este cu atât mai semnificativă cu cât ea pare să fie şi un îndemn la inflexibilitate şi la tenacitate. Acolo unde Petru a izbândit,Putin nu poate accepta un eşec. Ucraina aparţine acestui patrimoniu care nu se negociază. Reunirea popoarelor slave, sub sceptrul Moscovei, este un crez al ideologiei putiniste. Cei ce se opun sunt duşmanii şi trădătorii.

Lecţiile de istorie ale Preşedintelui Federaţiei Ruse sunt expresia, netrucată şi nefardată,a acestui imperialism impenitent. Dependenţa energetică şi laşitatea diplomatică au născut acest stat prădător. Exportul de materii prime este combustibilul agresiunii: Occidentul finanţează, de decenii, renaşterea militarismului rus. Cât despre apelurile la evitarea umilirii Rusiei, acestea nu sunt decât formulele ipocrite ce maschează intenţia cedărilor laşe. Teritorii şi naţiuni pot fi oferite, spre a satisface apetitul aliatului de la răsărit.

Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al expansionismului autocratic. Despotismul intern este acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce reafirmă comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful Rusiei eterne .

Comentează

Back to top button