Soarta ofiţerilor români rămaşi în Basarabia la 28 iunie 1940

Sute de militari care şi-au îndeplinit datoria faţă de Ţară în Armata Română au fost declaraţi „duşmani ai poporului“de către regimul comunist, fiind împuşcaţide călăii NKVD.

Militarii basarabeni de pe fronturile Primului Război Mondial au fost cei care au rupt Basarabia de la Imperiul Rus, au decis crearea Sfatului Ţării, au pus bazele Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti, contribuind decisiv la actul Unirii din 27 martie 1918. După Unire, mulţi s-au transferat în Armata Română. În anul 1928, rezerviştii moldoveni s-au asociat în Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti sau au aderat la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, ambele fiind catalogate de comunişti drept organizaţii antisovietice. Toţi cei rămaşi în Basarabia după 28 iunie 1940 au fost supuşi represiunilor politice de NKVD.

Ofiţerii din Basarabia întruniţi la Chişinău în toamna anului 1917, la Congresul Militarilor Moldoveni (între 20 şi 28 octombrie), în număr de peste 800 de delegaţi, reprezentând circa 300.000 de basarabeni aflaţi pe fronturile Primului Război Mondial, au adoptat rezoluţii privind autonomia Basarabiei, au decis crearea organului legislativ – Sfatul Ţării, au solicitat naţionalizarea şcolilor, au cerut oprirea colonizării provinciei cu străini şi înfăptuirea reformei agrare, şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu soarta românilor de dincolo de Nistru etc.

Tot ei au fost cei care au păzit Sfatul Ţării pe tot parcursul activităţii lui, inclusiv la 27 martie 1918, când s-a votat Unirea Basarabiei cu România. Militarii basarabeni au jucat un rol important în organizarea cohortelor, primele unităţi ale Armatei Moldoveneşti, formaţiuni care au opus rezistenţă haosului din toamna-iarna anilor 1917-1918, provocat de bandele bolşevizate ce se retrăgeau de pe Frontul Român, iar după 1 ianuarie 1918, alături de Armata Română, au alungat trupele bolşevice peste Nistru.

Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti

După Unirea Basarabiei cu România, militarii basarabeni au depus cereri şi au fost încorporaţi în Armata Română. La pensionare, mulţi dintre ei au aderat fie la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, fondată în 1928, fie la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, care avea o filială la Chişinău. Asociaţiile aveau, în cea mai mare parte, scopuri de autoajutorare, dar îşi fixau şi obiective de interes naţional şi de apărare a ţării.

Anexând Basarabia, la 28 iunie 1940, regimul comunist a căutat cu orice preţ să-i identifice pe foştii militari ai Armatei Române. Cei care au constituit gloria de altădată a Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti, în cea mai mare parte bătrâni şi bolnavi, pentru simplul fapt că au făcut parte din Armata Română şi erau membri ai asociciaţiilor profesionale, au fost arestaţi şi condamnaţi la împuşcare sau la ani grei de gulag. Exemplele de mai jos vin să confirme barbaria sovieticilor.

Prefect de Lăpuşna

Mihail Popa s-a născut în anul 1873, în comuna Ialoveni, judeţul Chişinău. A absolvit liceul nr. 1 din Chişinău, iar după terminarea şcolii de cavalerie din Elisavetgrad şi a unei şcoli speciale de cavalerie din Sankt Petersburg, în 1899, intră în armata rusă. Îşi începe cariera militară la Kiev, într-un regiment de cavalerie.

Participă la Primul Război Mondial, începând din 1914. La 9 august 1916, este avansat în gradul de colonel. În luna noiembrie 1917, Mihail Popa se afla la Bolgrad în fruntea Regimentului I infanterie, alcătuit din două divizioane şi trei escadroane, format în totalitate din basarabeni. La câteva zile după deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, vine cu regimentul la Chişinău şi se pune la dispoziţia legislativului basarabean.

La 24 ianuarie 1918, Mihail Popa a fost numit comandant al Brigăzii de cavalerie a Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. Concomitent, a fost comandantul Garnizoanei Chişinău. După Unirea din 1918 se înscrie printre primii în Armata Română, unde s-a aflat până în anul 1922, când a fost trecut în rezervă. A fost membru al Partidului Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu. A fost prefect al judeţului Lăpuşna, iar în 1925 – preşedinte al Comisiei interimare a judeţului.

În 1928 a aderat la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, deţinând un timp funcţia de vicepreşedinte. Împreună cu soţia sa Ana au educat doi băieţi: Gheorghe şi Constantin.

Împuşcat pentru „infracţiuni contrarevoluţionare”

Mihail Popa a fost arestat la scurt timp de la ocuparea Basarabiei, pe 13 iulie 1940. După trei interogări, la 20 septembrie 1940, este anunţat că ancheta preliminară s-a încheiat. A fost găsit vinovat de „infracţiunea” prevăzută de articolul 54/11 – „Participarea la organizaţie contrarevoluţionară cu scopul de a organiza infracţiuni contrarevoluţionare” şi 54/13 – „Lupta activă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”, din Codul Penal al RSS Ucrainene.

Şedinţa Judecătoriei de Circumscripţie Chişinău a fost amânată până la 14 martie 1941, când Mihail Popa a fost condamnat la pedeapsa capitală prin împuşcare cu confiscarea averii personale. Plângerea depusă pe marginea sentinţei este respinsă de Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, iar Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM şi cel al URSS îi refuză graţierea. La 27 iunie 1941, când de cinci zile aveau loc lupte grele la Prut, Mihail Popa a fost executat la Chişinău.

Colonelul Mihail Popa a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republcii Moldova la 3 decembrie 2001. Fostul ofiţer a fost distins cu ordinele „Sf. Stanislav”, gradele II şi III; „Sf. Anna”, gradele II şi III, şi „Sf. Gheorghe” (ruseşti).

Peripeţii în Armata Albă

Simon Gurschi este un nume de referinţă printre militarii români din Basarabia. S-a născut în 1885, la Durleşti. A absolvit Liceul Real din Chişinău. În anul 1905 a fost admis la Şcoala de ofiţeri din Odesa, pe care o termină în 1908, obţinând gradul de ofiţer.

Ulterior, îşi face serviciul militar în Regimentul I puşcaşi din oraşul Jmerinka, Ucraina. Avansează până la gradul de colonel.

La 20 octombrie 1917 se pune la dispoziţia autorităţilor Basarabiei, fiind numit comandant de batalion, apoi ajutor al comandantului Regimentului I Moldovenesc, iar de la 9 ianuarie până în septembrie 1918 a fost comandant al Regimentului I infanterie moldovenesc, unitate fidelă Sfatului Ţării.

În luna septembrie 1918, Simon Gurschi a plecat la Kiev să-şi aducă familia. Este mobilizat în armata lui Denikin, unde s-a aflat până în ianuarie 1919. În acest răstimp, a participat la luptele cu bolşevicii pe un tren blindat. Sub presiunea Armatei Roşii, Armata Albă se retrage în România, unde ajunge şi Gurschi. S-a aflat în cadrul Armatei Române până în anul 1922, când a solicitat trecerea în rezervă.

Fără drept de apel

Odată ajuns la Chişinău, se încadrează în serviciul de gardă al oraşului, fiind numit responsabil de paza de noapte, activitate pe care o prestează până în 1927. Ulterior, se angajează funcţionar la primărie. La 1940 era şeful serviciului economic al Primăriei Chişinău. La 1 iulie 1928, aderă la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, fiind în comitetul de conducere. A educat o fiică adoptivă.

Este arestat la 8 iulie 1940. La 16 octombrie 1940 are loc şedinţa de judecată. I s-a încriminat articolul 54/13 – „Lupta activă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”, din Codul Penal al RSS Ucrainene, iar Tribunalul militar al Districtului militar Odesa îl condamnă la împuşcare şi confiscarea averii personale.

Colegiul militar din cadrul Judecătoriei Supreme a URSS, unde Gurschi a făcut plângere, a considerat că sentinţa a fost pronunţată corect, iar Prezidiul Sovietului Suprem al URSS i-a refuzat graţierea. Simon Gurschi a fost executat la Chişinău, la 26 decembrie 1940. A fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova la 21 decembrie 2001. A fost decorat cu odinele „Sf. Gheorghe”, „Sf. Vladimir”, „Sf. Anna” (gradele II, III şi IV), „Sf. Stanislav”, gradele II şi III (ruse) şi cu Ordinul „Ferdinand I” (românesc).

Şef al Statului Major

Alexandru Ghepeţchi s-a născut în anul 1879, în localitatea Hânceşti, judeţul Chişinău, în familia preotului Alexandru Ghepeţchi.

A terminat în 1900 patru clase ale Seminarului din Chişinău şi a fost admis la Şcoala de infanterie din Odesa, pe care a terminat-o în anul 1902, obţinând gradul de subofiţer. Îşi face serviciul militar în armata rusă, participând la războiul ruso-japonez (1905) şi la Primul Război Mondial, unde avansează până la gradul de colonel. Pe frontul român a fost comandantul Regimentului nr. 55 de infanterie.

În primăvara anului 1918 vine cu tot cu regiment la Chişinău şi se pune la dispoziţia Ministerului de Război al Republicii Democratice Moldoveneşti. La 18 martie 1918, a fost numit şef al Statului Major al Ministerului de Război, funcţie pe care a exercitat-o până la 1 august 1918. Între iulie 1920 şi sfârşitul anului 1921, a luptat în armata lui Denikin contra bolşevicilor.

Aceeaşi sentinţă: pedeapsa capitală

În 1928 aderă la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, devenind membru al comitetului de conducere. În luna octombrie 1928, a fost numit şeful închisorii din Tighina, funcţie pe care a exercitat-o până în 1937, când se pensionează. A avut un fiu, Leonid, şi o fiică – Irina.

Alexandru Ghepeţchi a fost arestat la 2 august 1940. La 11 octombrie 1940, Tribunalul militar al Districtului militar Odesa, în baza art. 54/13 – „Lupta activă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare” din Codul Penal al RSS Ucrainene, în şedinţă închisă, îl condamnă pe Alexandru Ghepeţchi la pedeapsa capitală prin împuşcare. Sentinţa a fost executată la 29 noiembrie 1940.

Colonelul Alexandru Ghepeţchi a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova la 25 septembrie 2006. A fost decorat cu ordinele „Sf. Gheorghe” de gradul IV, „Sf. Vladimir” de gradul III (ruse) şi cu Steaua României.

În scurt timp, toţi au fost daţi pe mâna „justiţiei“ sovietice. Fără a se ţine cont de circumstanţele în care a activat fiecare, de gradul de implicare în Armata Republicii Democratice Moldoveneşti sau în Armata Română şi în evenimentele din anii 1917-1918, precum nici de faptul că a expirat termenul de prescripţie (trecuseră peste 22 de ani de la Unirea Basarabiei cu România), militarii au fost „judecaţi“ şi trimişi în gulag.

Ordin de curăţare a Basarabiei

Organele de represiune sovietice au avut misiunea atât de a curăţa Basarabia de „elementele duşmănoase“ faţă de noua orânduire (intelectuali, învăţători, preoţi, jurişti etc.), cât şi de a-i pedepsi pe cei care s-au opus bolşevizării regiunii dintre Prut şi Nistru la 1917-1918. Printre cei vizaţi erau şi militarii, cei care au fost principalii apărători ai Republicii Democratice Moldoveneşti de trupele bolşevizate ruse, care, retrăgându-se de pe Frontul Român, devastau tot ce le cădea în cale. Tot ei au contribuit substanţial la unirea Basarabiei cu România.

Pentru NKVD, Tribunalul Militar, Consfătuirea Specială a NKVD a URSS şi alte instanţe extrajudiciare sovietice de la 1940, nu a contat că militarii basarabeni şi-au apărat propriul pământ, că au avut funcţii diferite în armată, că au activat în circumstanţe diferite, că au avut grade militare diferite. Nu s-a ţinut cont nici de vârsta înaintată sau maladiile de care sufereau foştii militari. Ceea ce le-a decis soarta a fost faptul că fuseseră încadraţi în Armata Republicii Democratice Moldoveneşti, apoi în Armata Română, precum şi apartenenţa lor la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti şi la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, ambele organizaţii fiind considerate de sovietici contrarevoluţionare.

Participant la formarea cohortelor moldoveneşti

Filip Tcacenco s-a născut la 14 noiembrie anul 1894 la Chişinău. Aici a terminat o şcoală reală, iar la 1 iunie 1915 a intrat la şcoala de ofiţeri (cadeţi) din Odesa, instituţie pe care o termină peste trei luni, după care a fost trimis pe frontul Primului Război Mondial. A participat la lupte, fiind rănit, iar în luna noiembrie 1917 se afla cu unitatea la Târgu Ocna, România. A avansat până la gradul de căpitan.

A revenit la Chişinău şi a participat la formarea primelor unităţi militare ale Basarabiei – cohortele. A exercitat funcţiile de comandant de pluton, apoi de adjutant al comandantului Regimentului I moldovenesc. În toamna anului 1918, când s-a desfiinţat armata moldovenească, a plecat la Kiev pentru a-şi continua studiile la Institutul Politehnic. Odată ajuns acolo, a fost obligat să se înscrie în armata ucraineană. Cu greu a fugit de acolo şi a revenit în Basarabia, unde se încadrează la biroul statistic din Chişinău.

În anul 1919 a fost încorporat în Armata Română cu gradul de căpitan, iar în anul 1925 – avansat maior. Fiind rănit la unul din exerciţii militare, a fost transferat la Chişinău în cadrul direcţiei de aprovizionare. S-a demobilizat din armată la 28 februarie 1938. Avea o licenţă în drept în baza căreia  a obţinut o licenţă în avocatură, profesând până la 1940.

A fost arestat la 6 iulie 1940, în baza articolului 54/13 – „Lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“, din Codul Penal al RSS Ucrainene. Dosarul său a fost trimis spre examinare Consfătuirii Speciale a NKVD a URSS, care, la 4 noiembrie 1940, l-a condamnat la opt ani de munci corecţionale.
A fost decorat cu Ordinul „Sf. Stanislav“ (clasa II) şi Ordinul „Sf. Ana“ (cl. IV) cu inscripţia „Pentru vitejie“ (ruse); ordinele „Steaua României“ şi „Coroana României“ în gradul de Cavaler, Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918 cu baretele, medaliile „Victoria“ şi „Ferdinand I“ cu spade.

Un general rus în fruntea ofiţerilor români

Pentru a fi mai eficienţi în munca de pedepsire a celor care s-au opus bolşevizării Basarabiei la 1917-1918, NKVD a adunat sub coperţile unui dosar mai multe nume de militari. Astfel, şase rezervişti basarabeni au făcut obiectul unui singur dosar penal. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1941, fiind învinuiţi în baza art. 54/11 – „Participarea la organizaţie contrarevoluţionară cu scopul de a organiza infracţiuni contrarevoluţionare“ şi 54/13 – „Lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“, din Codul Penal al RSS Ucrainene. De fapt, apartenenţa lor la Societatea ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Moldoveneşti şi la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă a fost motivul principal pentru arestare.

Vladimir Sârbu a fost unul dintre cei patru generali pe care i-a avut Basarabia în primii ani după unire, deveniţi ulterior membri ai Societăţii ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti şi ai Uniunii ofiţerilor români în retragere şi rezervă.

S-a născut în anul 1866 la Chişinău. A făcut carieră militară în Armata Rusă, avansând de la cornet până la gradul de colonel. Revoluţia rusă din februarie 1917 îl prinde în Siberia, în oraşul Tambov. Guvernul Kerenski îl promovează la gradul de general. Nu a participat la războiul civil din Rusia. După mai multe peripeţii la Tbilisi, Constantinopol şi Varşovia, a ajuns în 1921 în România şi s-a stabilit în oraşul natal. Aderă la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, filiala din Basarabia, fiind, între 1922-1925, primul preşedinte al acestei filiale, iar între anii 1925-1938 – membru al comitetului de conducere al organizaţiei din Chişinău.

Ion Ştirbu s-a născut în anul 1886 la Chişinău. La 1917 se afla în armata rusă, într-un batalion de mitraliere din Odesa, având gradul de căpitan. A fost trimis la Chişinău şi desemnat consilier al şefului Statului Major al Ministerului de Război al Republicii Democratice Moldoveneşti, apoi asistent al şefului Direcţiei tehnice din cadrul aceluiaşi minister. A fost avansat ulterior în grad de maior. La demobilizare, în anul 1920, s-a angajat la Directoratul Agriculturii.

Emanuil Rafail s-a născut în anul 1881 la Văleni, judeţul Ismail. A învăţat ceva timp la şcoala de învăţători, apoi s-a dedicat carierei militare. În 1903 a terminat o şcoală militară la Odesa. A participat la Primul Război Mondial, fiind rănit. La demobilizare, în 1917, avea gradul de căpitan. A revenit în anul 1918 în Basarabia, unde a activat la calea ferată până în anul 1938, când s-a pensionat. A fost membru al comitetului de conducere al Uniunii ofiţerilor români în retragere şi rezervă, din anul 1922 până în 1940, şi membru al Societăţii ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Moldoveneşti.

Adjutantul şefului Statului Major al cohortelor moldoveneşti

Mihail Chiropulu s-a născut în anul 1881 la Chişinău. După studiile din Chişinău, a urmat Facultatea de Drept la Universitatea din Odesa, pe care o termină în anul 1911. A profesat avocatura la Chişinău, iar în 1915 a fost mobilizat în armata rusă. A revenit în Basarabia în luna octombrie 1917 şi până în februarie 1918 a fost în Armata Republicii Democratice Moldoveneşti, în gradul de subofiţer.

Un timp a fost avocat, apoi, până la anexarea Basarabiei în 1940, a fost membru al unei cooperative de credit. După lichidarea acesteia de către sovietici şi până la arest a lucrat muzeograf la Muzeul istoriei locale din Chişinău.

Petru Doni s-a născut în anul 1882, în satul Bălăsineşti, judeţul Hotin. A terminat patru clase ale unui gimnaziu real şi, între 1906 şi 1912, a fost poliţist în Chişinău. În 1914 a fost mobilizat în armata rusă. În toamna anului 1917 avea gradul de subofiţer, iar regimentul în care era încadrat a fost trimis la Chişinău şi pus la dispoziţia Republicii Democratice Moldoveneşti.

A ocupat funcţia de adjutant al şefului Statului Major al cohortelor moldoveneşti în probleme de organizare. Aflându-se la 24 ianuarie 1918 la Cahul, unde mai erau detaşamente trupe ruseşti răzleţe, a luat toate măsurile pentru îndepărtarea lor de pe teritoriul Basarabiei. La finele anului 1918 s-a demobilizat şi a fost angajat la primăria Chişinău, unde a lucrat până la 20 august 1940.

Alexandru Cecherul-Cuş s-a născut la 28 august 1866 în satul Alcedar, judeţul Orhei, în familia nobilului Leonid şi Maria Cecherul-Cuş. Starea socială privilegiată i-a asigurat studii temeinice. La 1883 s-a încadrat în armata rusă, după terminarea şcolii militare din Odesa. A parcurs toate treptele unei cariere militare, iar la 1915 a fost avansat la gradul de colonel, fiind comandantul unui regiment de artilerie. În toamna anului 1917, a fost numit primul comandant al cohortelor moldoveneşti.

Dosarul acestor şase basarabeni a fost judecat de Consfătuirea Specială a NKVD a URSS la 17 mai 1941. Vladimir Sârbu a fost condamnat la opt ani, iar Ion Ştirbu, Emanuil Rafail, Mihail Chiropulu, Petru Doni şi Alexandru Cecherul-Cuş – la câte cinci ani de munci corecţionale. Nu se ştie ce soartă au avut ulterior.

La scurt timp de la anexarea Basarabiei în 1940, NKVD a arestat toţi patrioţii basarabeni. Militarii au fost o prioritate pentru agresori. În cea mai mare parte, acestora li s-a încriminat art. 54/11 – „Participarea la organizaţie contrarevoluţionară cu scopul de a organiza infracţiuni contrarevoluţionare“ şi art. 54/13 – „Lupta activă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“, Cod Penal al RSS Ucrainene. Fără prea multe proceduri judiciare, aceştia au fost daţi pe mâna justiţiei sovietice, care i-a condamnat la gulag.

„Bolşevicii nu au niciun drept asupra Basarabiei“

Grigore Bocşan s-a născut la 27 iulie, anul 1886, în satul Frăsâneşti, judeţul Chişinău. A fost înrolat în armata ţaristă la 1 septembrie 1906, iar la demobilizare, în 1908, a ajuns plutonier. A participat la Primul Război Mondial, avansând până la gradul de locotenent.

În toamna anului 1917 revine în Basarabia şi se încadrează în primele unităţi ale Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. La 8 februarie 1918, este numit în comitetul de recepţie al Marelui Stat Major al Ministerului de Război al Basarabiei. În cadrul Armatei Române a făcut serviciul în Regimentul 28 infanterie „Radu-Negru“. La trecerea în rezervă, în 1920, a fost avansat la gradul de căpitan. Până la 1940 a fost inginer cadastral în cadrul Inspectoratului Cadastral al Basarabiei.

Grigore Bocşan a fost arestat la 11 septembrie 1940. Pentru a-i găsi mai multe capete de acuzare, câţiva colegi din Inspectoratul Cadastral au publicat, la 29 septembrie, în ziarul „Dreptatea basarabeană“ un articol în care au scris că e „naţionalist“, a denigrat Uniunea Sovietică, a lăudat România şi că ar fi declarat: „Bolşevicii nu au niciun drept asupra Basarabiei“.

Judecătoria de circumscripţie Chişinău, în şedinţa din 21 martie 1941, l-a condamnat pe Grigore Bocşan la zece ani de privaţiune de liberate, cu confiscarea averii şi decăderea din drepturile politice pentru trei ani.

I s-a refuzat reabilitarea de două ori

În baza plângerii depuse de Bocşan şi soţia sa, Judecătoria Supremă a RSSM, printr-o hotărâre din 7 aprilie 1941, dispune rejudecarea cazului într-o altă componenţă a completului de judecată. Şedinţa a avut loc la 15 mai 1941, iar sentinţa a rămas aceeaşi.

A scris din nou plângere. De data aceasta, Judecătoria Supremă a RSSM, luând act de o recomandare a procurorului, a confirmat pedeapsa aplicată de Judecătoria de circumscripţie şi Grigore Bocşan a fost trimis în gulag. După  zece ani de surghiun, fostul căpitan a fost exilat în Kazahstanul de Nord. La 2 iulie 1954, basarabeanul a scris o plângere la Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, solicitând permisiunea să se întoarcă la Frăsâneşti, dar n-a urmat niciun răspuns.

În procesul de reabilitare a persoanelor judecate pe criterii politice, Comisia Prezidiului Sovietului Suprem a RSSM, la recomandarea Ministerului Securităţii, decide că Grigore Bocşan nu poate fi reabilitat, însă îl anunţă că va solicita organelor ierarhic superioare ale URSS permisiunea ca acesta să se întoarcă la baştină. La 6 iulie 1955, din nou îi este refuzată reabilitarea. Grigore Bocşan a revenit în Basarabia la 19 martie 1956. A fost reabilitat de Procuratura Generală a Republicii Moldova la 28 iulie 1992. Fusese decorat cu Ordinul „Sf. Ana“, clasa IV, cu inscripţia „Pentru vitejie“ (rus).

Confraţi de dosar şi de suferinţe

Luca Ştirbeţ şi Emanuil Catelli sunt nume de legendă ale Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti, fiind doi dintre întemeietorii acesteia. Luca Ştirbeţ s-a născut la 7 februarie 1889, la Cărpineni, judeţul Chişinău, iar Emanuil Catelli – la 25 ianuarie 1883, în satul Zgârdeşti, judeţul Bălţi. După revoluţia din februarie 1917 de la Sankt Petersburg, ambii au devenit membri ai Comitetului Ostăşesc din Odesa. Acesta a obţinut aprobarea statului-major regional Odesa de a separa soldaţii moldoveni, înrolându-i în unităţi naţionale moldoveneşti – cohorte – şi de a-i trimite în Basarabia.

În toamna anului 1917 sublocotenentul Luca Ştirbeţ a participat activ la formarea Regimentului I moldovenesc, exercitând funcţia de ofiţer responsabil cu aprovizionarea şi încazarmarea ostaşilor, iar căpitanul Emanuil Catelli s-a dedicat întru totul creării Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. După Unirea Basarabiei cu România, Catelli a fost director general (ministru) al agriculturii în guvernul condus de Petre Cazacu (aprilie-decembrie 1918), apoi – prefect de Bălţi şi senator, maior în rezervă al Armatei Române.

Luca Ştirbeţ şi Emanuil Catelli au fost arestaţi printre primii (pe 20 şi, respectiv, 5 iulie 1940) şi au făcut parte din faimosul dosar cu nr. 824, intentat de autorităţile sovietice celor 12 deputaţi în Sfatul Ţării. Timp de un an, sovieticii n-au reuşit să-i condamne. Ofensiva Armatei Române la Prut, la 22 iunie 1941, a obligat evacuarea lor în interiorul URSS. Aici, ambii şi-au găsit obştescul sfârşit. Potrivit unui certificat medical, Luca Ştirbeţ a murit la 15 martie 1942, în penitenciarul nr. 4 din RASS Tătară, din cauza distrofiei şi a unei colite, iar Emanuil Catelli a decedat la 18 februarie 1943, în penitenciarul nr. 5, din oraşul Sverdlovsk. Luca Ştirbeţ şi Emanuil Catelli au fost reabilitaţi la 10 şi, respectiv, 11 iulie 1991.

Primul a fost distins cu Ordinul „Steaua României“ în grad de Ofiţer şi cu  medaliile „Ferdinand I“ şi „Meritul Sanitar“, cl. I. Al doilea a fost decorat cu Ordinul „Sfântul Vladimir“ (rusesc) şi cu ordinele „Steaua României“ în gradul de Ofiţer; „Coroana României“ în grad de Comandor şi „Ferdinand I“ în grad de Ofiţer.

Alexandru Razu s-a născut la 1 decembrie 1879, în satul Nisporenii de Jos, judeţul Chişinău. A terminat gimnaziul din Ekaterinoslav. Între 1899 şi 1901 a fost înrolat în armata rusă. A fost mobilizat din nou în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, şi a participat la luptele din Galiţia. În toamna anului 1917, sublocotenentul Alexandru Razu a fost încadrat în trupele Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. În 1928, a aderat la Societatea ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Moldoveneşti.

A fost arestat la 24 august 1940. La 18 ianuarie 1941, Consfătuirea Specială din Cadrul NKVD a URSS îl condamnă la cinci ani de privaţiune de libertate. Însă tot ea constată că Alexandru Razu este inapt de muncă şi dispune stabilirea forţată a locului de trai – regiunea Kazahstanul de Nord, RSS Kazahă. A fost reabilitat la 18 aprilie 1989.

Arestări cu sfârşit fericit

Oricât ar părea de straniu, am întâlnit şi două cazuri care nu s-au soldat cu împuşcarea sau trimiterea în gulag a militarilor basarabeni.

Vladimir Movilă s-a născut la Soroca, în 1879. Între anii 1901 şi 1917 a făcut carieră militară în Armata Rusă, avansând până la gradul de locotenent-colonel. În toamna anului 1917, se afla pe frontul românesc. La 5-6 decembrie începe destrămarea frontului, iar Vladimir Movilă revine la Chişinău. Aici se încadrează în Armata Republicii Democratice Moldoveneşti, fiind adjunctul comandantului Regimentului I de cavalerie, iar la 20 decembrie 1917, într-o perioadă foarte critică pentru destinul Basarabiei, a fost numit comandantul Garnizoanei Chişinău.

Reuşeşte să menţină ordinea în capitala Basarabiei, contribuind, alături de trupele române, la izgonirea bandelor bolşevice din Chişinău. Până la pensionare, în anul 1934, a fost inspector militar teritorial. În Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti a fost ales casier.

Vladimir Movilă a fost arestat la 5 iulie 1940 şi urma să aibă soarta lui Mihail Popa, care a fost împuşcat, ambii figurând în acelaşi dosar. (vezi „Adevărul“ din 28 noiembrie 2012).

Nicolae Cerchez s-a născut la 25 iulie 1885 la Huşi. Provenind dintr-o familie de medici, a făcut studii de farmacist. S-a aflat în serviciul Armatei Române din 1911 până în 1938, în sistemul sanitar. Din 1919 s-a stabilit la Chişinău. Aici s-a căsătorit, educând un fiu şi o fiică. La pensionare, în anul 1938, avea gradul de colonel-farmacist. Deschide o farmacie-laborator la Chişinău, fiind proprietar şi unicul angajat. Nicolae Cerchez a fost reţinut la 5 iulie 1940.

A fost distins cu Medalia „Avântul Ţării“; Crucea Comemorativă a războiului din 1916-1918 cu baretele Ardeal, Carpaţi, Târgu Ocna; Ordinul „Coroana României“ în gradul de Ofiţer, Semnul Onorific pentru 25 de ani în serviciul Armatei; Medalia „Peleş“.

Expulzaţi în România

Ancheta NKVD mergea strună, iar soarta lor era pecetluită. Neaşteptat însă, în toamna lui 1940, NKVD din RSSM primeşte indicaţii de la comisarul NKVD al URSS Vsevolod Merkulov, care le cere ca Vladimir Movilă şi Nicolae Cerchez să fie eliberaţi din arest şi expulzaţi peste hotarele URSS. Şi asta pentru că numele lor, la solicitarea rudelor sau a altor persoane, au fost introduse printre primele în listele înaintate Comisiei româno-sovietice.

Securiştii din Moldova s-au conformat ordinului venit şi au clasat ambele dosare. Vladimir Movilă a ajuns în România, relatând într-un răvaş emoţionant despre întâlnirea lui cu Emanuil Catelli la închisoarea din Chişinău. Nu am găsit date despre soarta de mai departe a lui Nicolae Cerchez.

Mihai Tașcă (adevarul.ro)