Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti. Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, pe care l-a numit, în „Grand Hôtel“, „Victoria Română“, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul „Momentelor“ şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică, după 50 de ani, l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, care era actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleur şi copist la Teatru Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). Pe 25 martie 1885 i se naște primul fiu, Mateiu. În 1889, la 7–8 ianuarie, s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano Burelly.
Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) şi Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza unei tuse convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naşte al doilea fiu, Luca Ion. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular „Sf. Gheorghe“, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie, a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin.
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta“ după o piesă a scriitorului maghiar Kemeny Istvan, intitulată „Nenorocul“. Acuzaţia a apărut în 1901, în două articole din „Revista literară“, semnate cu pseudonimul Caion.
Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acţionat in justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Mumuloaia, din Şcheii Braşovului, una dintre cele mai celebre şi mai bogate mătuşi din România.
Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907 l-au determinat pe Caragiale să publice în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: „1907 din primăvară pânăân toamnă“, un celebru eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea marii mişcări ţărăneşti din primavara lui 1907.
Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, „Die Zeit“, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, pe care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.“
A publicat în revista literară „Convorbiri“ (din 1908, „Convorbiri critice“) 7 fabule. Ultima dintre ele, „Boul şi viţelul“, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al „Convorbirilor critice“, având, în facsimile, autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ „După un an …“, M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea“ născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii Convorbirilor critice şi să dea modestului râu măreţia fluviului …“
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la Berlin din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant „Erster Schöneberger Friedhof“ şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul „Şerban Vodă“.
Deşi Caragiale a scris doar opt piese, el este cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Cele opt opere dramatice sunt: O noapte furtunoasă (1879), Conu Leonida față cu reacțiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885), Hatmanul Baltag (operă bufă), Începem (instantaneu într-un act),1 Aprilie (monolog), toate acestea fiind comedii la care se adaugă drama Năpasta (1890). Opera sa a influenţat şi pe alţi dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
Fiica sa, Ecaterina a avut un destin chinuit de comunism. Doamna Logadi, așa cum o chema după căsătorie, vreme de vreun an, cât îi fusese arestat soţul, dormise pe jos în propria-i casă, în semn de solidaritate cu soarta deţinutului: “Măcar atât pot să fac” răspundea ea tuturor celor ce-o sfătuiau să renunţe la gest. O poveste din epocă, spunea că şi ea fusese chemată într-o zi la interogatoriu în legătură cu “activitatea duşmănoasă” a bărbatului său. Îndoctrinat de atmosfera centenarului din 1952, ofiţerul anchetator o întrebase la un moment dat cum de a putut ea, fiica lui Caragiale, marele clasic “care biciuise în opera sa burghezia şi exploatatorii”, să se mărite cu un “asemenea element”.
Boul şi viţelul
Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat…
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.
Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent…
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.
Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.
Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
“Unchiule, cum mergem?” — “Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.
“Unchiule, iar glume!” — “Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu…
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.
Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.
N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”
A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.
fabulă de I.L. Caragiale din Convorbiri critice, an I, nr. 1 (1 ianuarie 1908)
Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuță
„Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s’ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă și ‘n brânză. N’a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel înca nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată.
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de ‘nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului național”, de… „pierderea românismului”!
Să se piarza neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindca un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mișcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri… atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod…
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureșul de-a’ndaratelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!
Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”
Puteţi urmări ştirile 10TV.RO şi pe Facebook!
